În viața duhovnicească, recunoștința este una dintre cele mai frumoase virtuți pe care omul le poate avea înaintea lui Dumnezeu și înaintea semenilor.
Omul recunoscător vede în toate purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mulțumește pentru binefaceri și își păstrează inima smerită. În schimb, nerecunoștința întunecă sufletul, îl face pe om să uite binefacerile primite și să se îndepărteze de izvorul iubirii dumnezeiești.
În Sfânta Evanghelie întâlnim multe exemple de oameni care au primit milă de la Dumnezeu. Unii s-au întors cu mulțumire, iar alții au uitat repede binele făcut lor. Tocmai această uitare a binelui este numită de Sfinții Părinți un mare păcat.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul spune:
„Hristos nu pentru Sine a cerut recunoștință de la cei zece leproși, ci pentru ei înșiși, căci recunoștința le-ar fi fost lor de folos.”
Prin aceste cuvinte înțelegem că Dumnezeu nu are nevoie de lauda noastră, fiind desăvârșit și plin de slavă. Însă omul are nevoie să mulțumească, pentru că mulțumirea îi curățește inima și îl apropie de Dumnezeu.
Vindecarea celor zece leproși
Una dintre cele mai puternice pilde despre recunoștință se află în Evanghelia după Luca. Zece leproși L-au întâlnit pe Mântuitorul și L-au rugat cu disperare să îi vindece. Lepra era o boală cumplită, iar cei bolnavi erau izgoniți din comunitate și trăiau în suferință și singurătate.
Sfânta Evanghelie spune:
„Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe,Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”(Luca 17, 12-13)
Domnul i-a trimis să se arate preoților, iar pe drum s-au vindecat. Însă numai unul dintre ei s-a întors să-I mulțumească lui Hristos.
„Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.”(Luca 17, 15-16)
Evanghelistul relatează cuvintele Mântuitorului:
„Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”(Luca 17, 17)
Aceste cuvinte descoperă rana nerecunoștinței. Cei nouă s-au bucurat de dar, dar au uitat de Dătător. Au primit vindecarea trupească, însă au pierdut folosul sufletesc al recunoștinței.
De ce este nerecunoștința un păcat atât de mare?
Nerecunoștința este un păcat greu deoarece izvorăște din mândrie și din uitarea lui Dumnezeu. Omul nerecunoscător consideră că tot ceea ce are i se cuvine. El nu mai vede darurile primite și nu mai simte nevoia să mulțumească.
Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creștini:
„Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.”(I Tesaloniceni 5, 18)
Mulțumirea trebuie să fie permanentă, nu doar atunci când viața este ușoară. Creștinul adevărat mulțumește și în încercări, și în necazuri, înțelegând că Dumnezeu lucrează pentru mântuirea lui.
Nerecunoștința îl face pe om rece și nemulțumit. Chiar dacă primește multe daruri, el nu se bucură de ele, deoarece inima sa este plină de cârtire. Un astfel de om uită repede binefacerile și vede doar lipsurile.
Poporul israelitean a căzut adesea în acest păcat. Deși Dumnezeu i-a scos din robia Egiptului, le-a dat hrană în pustie și i-a ocrotit, ei cârteau mereu.
Psalmistul spune:
„Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei, Care a făcut lucruri mari în Egipt,”(Psalmul 105, 21)
Uitarea binefacerilor dumnezeiești duce la răcirea credinței și la depărtarea de Dumnezeu.
Recunoștința aduce har și binecuvântare
Omul recunoscător este un om smerit. El înțelege că tot binele vine de la Dumnezeu și că nimic nu poate face fără ajutorul Lui.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.”(Iacov 1, 17)
Când omul mulțumește, harul lui Dumnezeu lucrează și mai mult în viața lui. Recunoștința deschide inima către iubire, pace și bucurie.
În viața Bisericii, recunoștința este prezentă permanent. Chiar cuvântul „Euharistie” înseamnă „mulțumire”. La Sfânta Liturghie, credincioșii aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale văzute și nevăzute.
Creștinul trebuie să mulțumească pentru viață, pentru sănătate, pentru hrană, pentru familie, pentru iertare și mai ales pentru mântuirea adusă de Hristos.
Un om recunoscător nu va fi niciodată cu adevărat sărac, pentru că el vede bogăția darurilor dumnezeiești în fiecare zi.
Nerecunoștința față de oameni
Păcatul nerecunoștinței nu se manifestă doar față de Dumnezeu, ci și față de oameni. De multe ori, omul uită binele făcut de părinți, de prieteni sau de cei care l-au ajutat în momente grele.
Sfânta Scriptură poruncește:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.”(Ieșirea 20, 12)
Cinstirea părinților înseamnă și recunoștință pentru jertfa lor. Mulți oameni ajung să considere firești iubirea și sacrificiile celor apropiați și uită să mai mulțumească.
De asemenea, nerecunoștința distruge prietenii și rănește sufletele. Omul care primește ajutor și apoi uită de binefăcătorul său arată lipsă de caracter și de iubire.
Sfinții Părinți spun că recunoștința este semn de noblețe sufletească. Chiar și un cuvânt simplu spus din inimă poate aduce multă bucurie celui care a făcut un bine.
Cum putem dobândi recunoștința?
Recunoștința se cultivă prin rugăciune și prin smerenie. Omul trebuie să învețe să vadă binefacerile lui Dumnezeu în fiecare zi.
Un prim pas este rugăciunea de mulțumire. Nu trebuie să ne rugăm doar atunci când cerem ceva. Este important să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate.
De asemenea, este bine să ne aducem aminte de momentele în care Dumnezeu ne-a ajutat în viață. Când omul își amintește binefacerile primite, inima lui se umple de recunoștință.
Un alt mijloc este participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Sfintele Taine. Viața liturgică îl învață pe creștin să trăiască în mulțumire și comuniune cu Dumnezeu.
Trebuie să învățăm și să mulțumim oamenilor din jurul nostru: părinților, duhovnicului, profesorilor, prietenilor și tuturor celor care ne-au făcut bine.
Domnul Iisus Hristos, modelul desăvârșit al iubirii
Domnul Iisus Hristos ne-a arătat prin întreaga Sa viață iubirea și mila față de oameni. El a vindecat, a mângâiat și a iertat fără să ceară răsplată.
Însă atunci când a întrebat: „Dar cei nouă unde sunt?”, a dorit să arate cât de primejdioasă este nerecunoștința pentru sufletul omului.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul explică faptul că Hristos nu avea nevoie de mulțumirea lor, ci ei aveau nevoie să mulțumească pentru a se folosi duhovnicește.
Recunoștința îl schimbă pe om. Ea îl face mai bun, mai smerit și mai apropiat de Dumnezeu. În schimb, nerecunoștința împietrește inima și o umple de egoism.
Nerecunoștința este un mare păcat deoarece înseamnă uitarea iubirii și a binefacerilor lui Dumnezeu
Omul nerecunoscător primește darurile, dar uită de Cel care le oferă.
Evanghelia celor zece leproși este o chemare la trezire sufletească. Din cei zece vindecați, numai unul s-a întors să mulțumească. Acela nu a primit doar vindecarea trupului, ci și binecuvântarea sufletului.
Și noi suntem chemați să devenim oameni ai mulțumirii. Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru fiecare binefacere și pentru fiecare încercare care ne apropie de El.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl.”(Coloseni 3, 17)
Recunoștința aduce pace în suflet, lumină în minte și har în viață. Ea este semnul unei inimi vii, smerite și iubitoare de Dumnezeu.