Cântăreții castrați reprezintă un subiect sensibil și putin cunoscut în România, dar și în lume, exceptând Italia. Asist.univ.dr. Radu FĂGĂRĂŞAN lansează Vineri 8 Aprilie 2016 ora 17:00, cartea „Cântăreţii Castraţi” vol.1. Lansarea va avea loc în incinta Muzeului de Artă Constanta în cadrul unui spectacol organizat de autor, dacă sunteți dornici de muzica buna și lume aleasă sunteți bineveniți, intrarea este gratuită.
Va prezentăm mai jos prefața cărții, scrisă de Soprana Florenţa MARINESCU:
Motto
„Păcat că puţine spirite strălucitoare, care şi-au pus semnătura pe cartea de vizită a Pământului, au avut parte de consideraţie, respect şi gratitudine.”
ALMO NEGRA
Este dificil şi foarte interesant să exprimi o recomandare pentru o carte ce are ca titlu „Cântăreţii Castraţi”. Este o aventură la care eşti invitat, dar la care te pot aştepta numeroase surprize, necunoscute, tentaţii şi obligaţii la o lectură suplimentară, adiacentă. Ai nevoie de o pregătire muzicală substanţială şi de curajul de a accepta că cineva a avut curiozitatea şi puterea de a-şi argumenta demersul atât de precis, de bogat şi de greu de pătruns, într-o lume demult apusă, privită doar prin oglinda timpului scos din manşeta cu volane dantelate, în tablouri halucinante ale unor artişti idolatrizaţi ca zeii.
Radu Făgărăşan este absolvent al Facultăţii de Muzică, Universitatea „Transilvania” din Braşov, o şcoală serioasă şi riguroasă, la care am predat în studenţia autorului cărţii. Încă de la cursul de lied-oratoriu am observat aplecarea bas-baritonului Radu Făgărăşan către exacerbarea atenţiei spre stilistica curentului Baroc, o anumită fixaţie chiar, pentru arta detaliului şi a frumosului cules din ofranda marilor capodopere ale genului liric, la care vocea cântăreţilor castraţi ar fi deţinut limbajul divin al unor muzici ce astăzi uluiesc doar prin amintirea lor. Seriozitatea cu care şi-a onorat studiile de canto şi de lied-oratoriu, participarea la concerte în calitate de student şi mai târziu de absolvent, munca asiduă cu studenţii de odinioară, permanenta sa preocupare de a fi un elitist al rafinamentului detaliului, al interpretării unor arii şi lucrări camerale specifice curentului muzical Baroc, mi-au atras atenţia că solistul licenţiat ar avea reale calităţi de cercetător în arta cântului. S-a împlinit şi profeţia mea, deoarece aveam să fiu numită referent oficial la teza sa de doctorat, la UNMB, primul Conservator al ţării, dedicată, iată!, artei muzicale interpretative a cântăreţilor castraţi, câţiva ani mai târziu. Un demers uriaş, plin de informaţii în premieră, date şi argumente ce stau dovadă a unei munci enorme, în favoarea dimensiunii de muzicolog şi de cântăreţ. Aveam să aflu, să citesc şi să evaluez un volum cutezător de pagini despre o epocă în care vocea era un instrument absolut, un altar al închinării la zeiţa desăvârşită a frumosului, zămislit din ofrandele artei sunetelor. Aici am întâlnit vieţile şi carierele unor mari artişti lirici, în faţa cărora, compozitorii alegeau smerenia şi îngăduinţa de a fi colaboratori ai operelor ce aveau să iasă la lumină, din voce, cuvânt şi expresie dramatică.
„Latura factică, astăzi de neînţeles, începea cu tratarea rolurilor masculine – primele două erau încredinţate vocilor de castraţi – primo uomo (soprano, mezzo-soprano sau alto), chiar dacă personajul întruchipat era al unui prototip de virilitate, ca Hercule, Tezeu, Ulise, ori al cuceritorului Cezar, Alexandru cel Mare; numai al treilea rol masculin se încredinţa unui tenor; al patrulea nefiind obligatoriu era interpretat de către o voce de bas. Strania corespondenţă, la care unii sunt atât de sensibili, mergea până acolo încât rolurile masculine erau încredinţate unor femei şi rolurile feminine castraţilor. Repertoriul caracterelor ce se perindă în producţia de operă preclasică, constituie mai degrabă un tratat sonor, decât o frescă în care să se mişte indivizi veridici.” (pag. 48)
Accesând Volumul I, (mă pregătesc entuziast spre aventura celor care se sting din lumina stelară a fabuloasei muzici divine a vocii umane cu calitatea de cântăreţi castraţi,Volumul II), luăm contact cu o pleiadă de nume şi de destine, total necunoscute pentru muzicieni, sau rareori întâlniţi pe drumul vreunei arii de concert baroc, tematic şi rafinat organizat: Benedetto Baldassare, Domenico Cecchi, Baldassare Ferri, Giovanni Francesco Grossi ş.a. Nu văd cum i-aţi fi întâlnit, dacă tot nu există înregistrări sau lucrări scrise, cel puţin în traducere românească, interesul de cuprindere al operelor lor cântate în concerte, după tipare disciplinate de cadenţe unice şi de mărturii ale voinţei şi intenţiei compozitorilor, nimeni alţii decât: J.Haydn, G.Fr.Händel, N.Porpora, T.Traetta, A.Caldara, A.Scarlatti, G.Giacomelli, G.M.Orlandini, J.A.Hasse, ş.a. În faţa lor se ridică statuile maeştrilor de canto, ale celor care i-au format, i-au şcolit, i-au modelat: P.F.Tosi, G.B. Mancini, A. Bernacchi, A.Pistocchi. Şi câţi or mai fi fost… Necunoscuţi şi pierduţi în negura vremurilor, la fel de uitaţi ca şi cântăreţii noştri de ieri, de astăzi, de curând. Aceiaşi unitate de măsură pentru marile valori ale umanităţii, de pretutindeni, peste secole, peste vremuri şi peste memorii mici, ingrate şi obscure. Aici intervine meritul deosebit, adevărata incursiune în istoria muzicii, acest act de reabilitare a evidenţei unei epoci despre care nu mai ştim, fiindcă nu vrem, nimic. Lecturarea acestei cărţi este ca o sentinţă la nemurirea artei cântăreţilor castraţi, o blândă şi superbă arhitectură a memoriei timpului, peste care gloria tehnică nu a ajuns să reactualizeze ceva, cumva, din tezaurul auditiv al momentelor povestite ca inegalabile de contemporanii lor.
Radu Făgărăşan, cult, elegant şi perseverent, îngăduitor cu timpul, ce i-a dăruit informaţii generoase şi bucuria de a scrie adevăruri nespuse încă de colegii săi de breaslă, sfredeleşte însă necruţător printre arhivele găzduite de lucrări cu conotaţii universitare europene, moderne, achiziţionează consecvent mărturii şi probe în favoarea acestui timp istoric neînchipuit de valoros şi percutant pentru toată epopeea muzicii de operă de mai târziu. Acest lucru înseamnă apel la Harvard, Cambridge şi Oxford. Nobil demers!
Secolul al XVIII-lea năvăleşte şi el cu argumentele sale în evidenţele unor alte ilustre portrete de cântăreţi castraţi: Domenico Annibali, Giuseppe Aprile, Francesco Bernardi, Nicolò Grimaldi, Carlo Broschi, Gaetano Majorano ş.a. Avem aşadar o nouă dovadă a dimensiunii de cercetător al segmentului epocii cântăreţilor castraţi, aflând de la Radu Făgărăşan interesante şi noi informaţii despre tehnici de canto, repertorii de scenă, recunoaşterea impresionantă a personalităţilor muzicale ale epocii, urcuşuri şi decăderi spectaculoase ale unor destine dramatice, convergenţa genurilor şi stilurilor muzicale, dispute pe teme interpretative, renunţări şi ambiţii artistice. Sunt de evidenţiat detaliile despre costume, portrete, machiaje, case de muzică şi palatele marilor artişti ai epocii, obiceiuri şi elogii, glorii şi aprecieri ale regilor şi ale publicului ales pe măsura muzicii cântate. Totul pare să fie regal! Şi recunoaşterea.
„Carlo Broschi, cunoscut ca Farinelli sau Farinello, este un caz unic în istoria castraţilor italieni, deoarece el a avut parte în toată cariera sa de aprobări necondiţionate de admiraţie şi adulaţie, atât din partea femeilor cât şi din partea bărbaţilor, atât de la italieni cât şi de la străini, incluzând chiar şi pe francezi. „Divinul Farinelli” aşa cum îl numea Charles de Brosses, după părerea sa, a fost „cel mai mare castrat din lume”, având un har deosebit cu ajutorul căruia a reuşit să intre în sufletele iubitorilor de muzică din Vest, în secolul al XVIII-lea. Aceste admirabile calităţi ale cântăreţului, frumuseţea şi tehnica vocii, au atras pe oricine se afla în preajma lui, el a reprezentat pentru timpul lui, ceea ce au fost Maria Malibran în secolul al XIX-lea, Maria Callas şi Luciano Pavarotti în secolul XX.” (pag. 116)
Invit din punctul meu de vedere la o lectură avizată şi la o reflectare asupra vremii de odinioară, când vocea umană se ridica la valoarea absolută de har divin. Este pasiune şi respect în acest portret al cântăreţilor castraţi, este o povară şi o achitare a ei cu memorabilă onoare, undeva la graniţa specialistului în canto dar şi a muzicianului complet. Istoria continuă şi în Volumul II, dar bazele unei cunoaşteri aprofundate a şcolii de muzică a Barocului nu se poate accesa fără aceste incursiuni pertinente şi explicite.
Radu Făgărăşan demonstrează că ştie să controleze lumea lui, a vocii culte, a interpreţilor adevăraţi dar şi condeiul didactic, cu responsabilitatea formatorului de voci tinere, culte şi frumoase. Modest şi încrâncenat cu „uzurpatorii” de adevăr muzical, motivat faţă de artiştii de glorie scenică şi faţă de cei pe care i-a văzut deseori „live”, studentul şi interpretul vor trece alternativ de la o ipostază la alta, din simpla dorinţă de a învăţa pentru sine şi de a învăţa pe alţii. Nu cerşeşte admiraţia dar ştie să şi-o câştige din cultura sa onestă. Merită un gând muzical, o seară de lectură cu cântăreţii castraţi, un salut colegial faţă de efortul de a ne aminti această epopee.
Soprana Florenţa MARINESCU
Din partea autorului:
Subiectul pe care l-am abordat, din punct de vedere profesional, mi-a dat posibilitatea să înţeleg mai bine acest fenomen unic în istoria operei lirice. Muzica scrisă de către marii compozitori ai timpului, fascinaţi ei înşişi de vocile acestor virtuozi ai cântului, a avut particularităţile ei. Pentru că publicul de azi îşi doreşte altceva, s-a revenit într-un fel la muzica barocă, dar aşa cum spun specialiştii, este o „palidă imagine” a acelor vremuri.
Operaţia la care au fost supuşi le-a dat acestora ceva aparte nu numai în glas, ci şi în fizic şi în comportament.
Interpretarea maiestuoasă a rolurilor abordate, a contribuit la desăvârşirea actului scenic.
Ei nu trebuie confundaţi cu eunucii, cum adesea se întâmplă, deoarece nici nu s-a pus vreodată problema ca aceşti minunaţi artişti să păzească alcovurile; din contră, au fost respectaţi, căutaţi pentru a fi profesori, pentru a cânta regilor ce sufereau de depresii, şi nu în ultimul rând pentru a fi distribuiţi în opere muzicale.
Pentru mine cântăreţul castrat a întruchipat idealul interpretului liric desăvârşit, prin prestanţă, eleganţă, cultură, şi nu în ultimul rând prin voce, un amestec uluitor între timbrul unui copil, timbrul unei femei şi timbrul unui bărbat.