Evanghelia lui Hristos este plină de cuvinte care, la prima vedere, pot părea paradoxale sau greu de înțeles. Uneori, dacă sunt desprinse din contextul lor duhovnicesc, aceste cuvinte pot chiar să tulbure mintea credinciosului. Un astfel de cuvânt este cel rostit de Mântuitorul în Evanghelia după Luca:
„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. ” (Luca 14, 26).
La prima vedere, această afirmație pare să contrazică însăși esența învățăturii creștine. Cum ar putea Hristos, Cel Care a ridicat porunca iubirii la cea mai înaltă treaptă, să îndemne la ură?
Cum se împacă acest cuvânt cu porunca Sa limpede: „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44)?
De aici apare întrebarea care a tulburat pe mulți: Cum poate Hristos să ne spună să iubim pe vrăjmași, dar să urâm pe ai noștri?
Pentru a înțelege această aparentă contradicție, trebuie să pătrundem sensul duhovnicesc al cuvintelor Domnului.
Paradoxul iubirii creștine
Fericitul Augustin observa că în aceste cuvinte ale Evangheliei se află un paradox. Același Hristos care ne poruncește să iubim chiar și pe vrăjmași pare să ne ceară să „urâm” pe cei mai apropiați ai noștri: părinții, copiii, frații sau soția.
Totuși, dacă privim întreaga învățătură evanghelică, devine limpede că nu poate fi vorba despre o ură în sensul obișnuit al cuvântului. Dumnezeu nu poate îndemna la violență, la dispreț sau la ruperea iubirii dintre oameni. Mai mult decât atât, Hristos însuși reafirmă una dintre cele mai importante porunci ale Vechiului Testament:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 19, 19).
Prin urmare, nu putem înțelege aceste cuvinte ca pe o chemare la dispreț față de familie. Evanghelia nu contrazice poruncile lui Dumnezeu, ci le împlinește și le desăvârșește.
Adevăratul sens este altul.
Alegerea dintre Dumnezeu și orice altceva
Într-o altă parte a Evangheliei, Domnul Iisus Hristos spune foarte clar:
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. ” (Matei 10, 37).
Aici se descoperă cheia înțelegerii. Domnul nu cere să urâm familia, ci să nu punem nimic mai presus de Dumnezeu, nici măcar cele mai sfinte legături ale vieții pământești.
Iubirea față de părinți, copii sau soț ori soție este firească și binecuvântată. Totuși, dacă aceste legături îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, creștinul este chemat să aleagă. Această situație se vede, de pildă, atunci când cineva simte chemarea vieții monahale, iar familia se întristează, crezând că este părăsită. În realitate, cel ce urmează chemarea lui Dumnezeu nu își leapădă familia, ci își încredințează viața lui Hristos. Iar această alegere, deși grea, este esențială pentru ucenicia creștină.
O iubire atât de mare încât restul pare „ură”
Unii Părinți ai Bisericii explică acest cuvânt într-un alt fel. Ei spun că iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie atât de mare încât, prin comparație, dragostea față de celelalte lucruri pare aproape ca o ură.
Este o imagine asemănătoare cu descrierea luminii dumnezeiești de pe Muntele Tabor. Lumina slavei lui Dumnezeu este atât de strălucitoare încât lumina soarelui pare întuneric în comparație cu ea.
La fel, când omul Îl iubește pe Dumnezeu din toată inima sa, iubirea pentru celelalte lucruri devine secundară.
Aceasta nu înseamnă că dragostea pentru familie dispare, ci că își găsește locul ei adevărat.
Taina ruperii de legăturile de sânge
Dacă privim mai atent versetul din Luca, observăm că Mântuitorul vorbește numai despre relații foarte apropiate: tată, mamă, soție, copii, frați și surori. Nu spune nicăieri să urâm pe vecin sau pe străin.
Aceasta arată că Domnul Iisus Hristos vorbește despre o depășire a legăturilor de sânge.
Creștinul este chemat să înțeleagă că existența sa nu se limitează la genealogia pământească. În împărăția lui Dumnezeu, relațiile biologice nu mai sunt decisive. Însuși Domnul spune:
„Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” (Matei 22, 30).
Prin urmare, ucenicul lui Hristos este chemat să se pregătească pentru o altă formă de viață, una care depășește legăturile pământești.
Ruperea de Adam cel vechi
În sens duhovnicesc, această „ură” înseamnă o despărțire de omul vechi.
Noi suntem legați, prin firea noastră, de Adam cel dintâi, protopărintele întregii omeniri. Prin el am primit viața biologică, dar și moștenirea păcatului și a morții.
Hristos însă este numit în Scriptură Adam cel Nou. El este începutul unei umanități noi, restaurate și mântuite.
Prin urmare, atunci când creștinul se „desparte” de legăturile pur biologice, el face, de fapt, un pas către această nouă existență.
Domnul spune:
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.”(Ioan 15, 5).
Prin această altoire pe Hristos, omul devine părtaș vieții dumnezeiești.
O moarte urmată de o naștere nouă
Această rupere de lumea veche este descrisă adesea în limbajul creștin ca o moarte. Nu este vorba despre moarte fizică, ci despre o moarte a omului vechi.
Această moarte este simbolizată chiar în Sfântul Botez. Creștinul moare împreună cu Hristos pentru păcat și se naște din nou pentru viața veșnică.
Astfel, „ura” despre care vorbește Evanghelia este, în realitate, o tăiere a vechilor legături pentru a face loc unei vieți noi în Hristos.
Este o despărțire care deschide drumul unei uniri mai profunde.
Iubirea care devine mai mare
Paradoxal, această despărțire nu ne îndepărtează de oameni, ci ne ajută să îi iubim mai mult.
Atunci când iubirea noastră se limitează la legăturile naturale, ea este adesea condiționată: iubim pentru că suntem rude, pentru că avem interese comune sau pentru că ne leagă anumite obligații.
În Hristos însă, iubirea devine liberă și jertfelnică.
Creștinul ajunge să își iubească familia nu doar ca pe o legătură biologică, ci ca pe darul lui Dumnezeu. El îi iubește pe cei apropiați nu doar pentru că sunt ai lui, ci pentru că sunt ai lui Dumnezeu.
Această iubire devine mai profundă, mai curată și mai necondiționată.
Iubirea desăvârșită
În cele din urmă, cuvântul Evangheliei nu ne cheamă la ură, ci la o iubire mai înaltă.
Hristos nu distruge legăturile dintre oameni, ci le transfigurează. El ne învață să iubim dincolo de limitele firii, dincolo de egoism și de interes.
Adevărata iubire creștină este aceea care izvorăște din Dumnezeu și se revarsă asupra tuturor: asupra familiei, asupra aproapelui și chiar asupra vrăjmașilor.
De aceea, paradoxul evanghelic se luminează: atunci când omul se desparte de legăturile pământești pentru a se uni cu Hristos, el nu pierde iubirea, ci o dobândește în forma ei cea mai înaltă.
„Ura” despre care vorbește Evanghelia nu este decât o tăiere a vechiului mod de a iubi, pentru ca omul să poată primi iubirea dumnezeiască.
Iar această iubire este atât de mare, încât se revarsă asupra tuturor oamenilor, fără deosebire, devenind o iubire jertfelnică, curată și veșnică, iubirea Domnului Iisus Hristos.