În societatea contemporană se discută tot mai des despre incinerarea morților, unii considerând-o o metodă modernă sau mai simplă de a dispune de trupul celui adormit.
Totuși, Biserica Ortodoxă a respins dintotdeauna această practică, considerând-o un obicei păgân și o silnicie făcută asupra trupului omenesc.
Pentru creștin, trupul omului nu este o materie lipsită de valoare, ci templu al Duhului Sfânt, sfințit prin Botez și destinat învierii de obște.
De aceea, Biserica îl încredințează pământului prin înmormântare, urmând exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, Care a fost pus în mormânt și a înviat din el.
Respectul pentru trupul omenesc
Sfântul Nicolae Velimirovici ridică o întrebare simplă: oamenii incinerează caii, câinii sau pisicile moarte? De obicei nu; animalele sunt îngropate. Cu atât mai mult, trupul omului nu ar trebui ars, ci tratat cu cinste.
Omul este coroana creației lui Dumnezeu, singura făptură creată „după chipul și asemănarea Sa”. De aceea, în tradiția creștină, înmormântarea este o mărturisire de credință în învierea morților. Trupul este așezat în pământ asemenea unei semințe, așteptând viața cea veșnică rânduită de Dumnezeu.
Incinerarea, o silnicie asupra trupului
Biserica consideră incinerarea drept o silnicie făcută trupului omenesc. Arderea trupului nu este un act de respect sau de grijă, ci o distrugere violentă a lui. De aceea, în conștiința creștină, imaginea incinerării provoacă adesea o adâncă tulburare.
Un exemplu cutremurător din istoria poporului sârb este arderea trupului Sfântului Sava, primul arhiepiscop al Serbiei. În anul 1594, Sinan Pașa a poruncit să fie scos trupul sfântului din mormânt și ars pe câmpia Vracear, încercând astfel să distrugă memoria lui și credința poporului. Pentru sârbi, acest act a rămas până astăzi o mare nelegiuire și o profanare a trupului unui sfânt.
Această întâmplare arată cât de profund este simțul creștin al respectului față de trupul celui adormit. Dacă arderea trupului unui sfânt este privită ca o barbarie, atunci cum ar putea fi considerată un lucru normal arderea trupurilor celor dragi?
Originea păgână a incinerării
Un alt motiv pentru care Biserica respinge incinerarea este originea ei păgână. În lumea antică, multe popoare practicau arderea morților. Grecii și romanii, de pildă, obișnuiau adesea să ardă trupurile celor decedați, considerând că focul eliberează sufletul sau purifică trupul.
Creștinismul a schimbat această mentalitate. Încă din primele secole, creștinii au respins incinerarea și au practicat înmormântarea, urmând exemplul Mântuitorului. Catacombele din Roma sunt o mărturie vie a acestei tradiții: mii de creștini au fost îngropați acolo cu nădejdea învierii.
Odată cu răspândirea creștinismului în Europa, obiceiul incinerării a dispărut aproape complet. Cultura creștină a înlocuit practicile păgâne cu respectul față de trup și cu credința în învierea morților.
De aceea, încercarea de a readuce incinerarea în societatea modernă nu este o dovadă de progres sau de modernitate, ci o revenire la practici vechi, abandonate de multă vreme.
O experiență cutremurătoare
Sfântul Nicolae Velimirovici povestește o întâmplare petrecută în timpul războiului, când un iugoslav, ieșit din minți, a cerut înainte de moarte să fie incinerat. Comunitatea iugoslavă din Londra s-a adunat la crematoriul de pe Golders Green pentru a împlini dorința celui adormit.
Când trupul a fost împins în cuptorul aprins, toți cei de față au fost cuprinși de groază. După aceea li s-a spus să aștepte un sfert de ceas pentru a primi cenușa. Au așteptat însă mai mult de o oră, iar focul încă lucra asupra trupului.
Întrebându-l pe fochist de ce durează atât, acesta le-a răspuns că cuptorul fusese răcit, pentru că nu era folosit zilnic. „Nu este aprins în fiecare zi”, spunea el, „fiindcă rar se lasă cineva ars de bunăvoie.”
Această mărturie arată cât de puțin natural este pentru oameni să accepte arderea trupului. Chiar și în marile orașe occidentale, unde ideile moderne sunt larg răspândite, incinerarea rămâne pentru mulți o practică respingătoare.
Exemplele marilor oameni
Dacă incinerarea ar fi cu adevărat o practică superioară sau mai demnă, ar fi de așteptat ca marii conducători sau personalități ale lumii să fie incinerați. Realitatea este însă alta.
În America, mormintele unor președinți celebri precum Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt sau Abraham Lincoln sunt locuri de cinstire și de inspirație pentru popor. Trupurile lor au fost înmormântate, nu arse.
Mormintele marilor oameni devin adesea locuri de memorie și de identitate pentru națiuni. Ele amintesc generațiilor viitoare de cei care au contribuit la binele societății și păstrează vie istoria unui popor.
Logici stranii ale lumii
Sfântul Nicolae Velimirovici amintește o discuție cu un avocat persan despre obiceiul unor popoare de a lăsa trupurile morților pe platforme pentru a fi mâncate de vulturi. Argumentul lor este că, dacă în viață oamenii se hrănesc cu animale, după moarte este drept ca animalele să se hrănească cu ei.
Această logică arată cât de diferite pot fi concepțiile despre moarte. Creștinismul însă a dat de două mii de ani un răspuns clar și demn: înmormântarea.
Mormintele, izvoare de memorie și credință
În tradiția creștină, cimitirele nu sunt doar locuri de tristețe, ci și locuri de speranță. Ele sunt numite adesea „dormitoare”, deoarece trupurile celor adormiți sunt așezate acolo în așteptarea învierii.
Mormintele devin adesea izvoare de inspirație și de credință pentru popor. Ele amintesc de sfinți, de eroi și de oameni care au trăit cu demnitate și credință.
În multe țări creștine, mormintele personalităților istorice sunt considerate adevărate monumente naționale. Ele păstrează memoria trecutului și întăresc identitatea unui popor.
Biserica Ortodoxă respinge incinerarea nu din rigiditate sau din lipsă de deschidere, ci din respect profund pentru trupul omenesc și pentru credința în înviere
Incinerarea este o practică păgână, abandonată de cultura creștină cu multe secole în urmă. Ea reprezintă o distrugere violentă a trupului și contrazice tradiția creștină a înmormântării.
Pentru creștini, trupul nu este un obiect fără valoare, ci un dar al lui Dumnezeu și un templu al Duhului Sfânt. De aceea, el trebuie așezat cu respect în pământ, asemenea unei semințe care așteaptă să învie la vremea rânduită de Dumnezeu.
Prin înmormântare, creștinul mărturisește credința în cuvintele Mântuitorului: ,,Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. ”(Ioan 11, 25).
De aceea, tradiția creștină rămâne aceeași de două mii de ani: trupul celui adormit este încredințat pământului, cu rugăciune, cu respect și cu nădejdea învierii celei de obște. Pace și sănătate de la Dumnezeu tuturor celor care păstrează această credință.