În mijlocul Templului din Ierusalim, printre bătrânii învăţaţi ai Legii, stătea un copil de doisprezece ani. Nu era un copil oarecare. Cei care Îl ascultau erau uluiţi de înţelepciunea Sa, iar cei care Îl întrebau primeau răspunsuri care depăşeau cu mult înţelegerea minţii omeneşti.
Ascultau un copil, dar vorbea Profesorul cel veşnic, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Care descoperea lumii sensul profund al existenţei: pregătirea omului pentru Înviere.
Taina copilăriei dumnezeieşti
În mod minunat şi plin de înţeles teologic, Biserica a rânduit ca perioada cuprinsă între Naşterea Domnului şi Botezul Său în Iordan să fie rezumată în doar 12 zile liturgice. Această comprimare a timpului are un sens duhovnicesc: timpul omenesc devine maleabil atunci când este atins de veşnicia plină de iubire a Sfintei Treimi.
În Iisus Hristos, timpul nu mai este o simplă curgere spre moarte, ci o mişcare spre înviere. El se poate comprima în clipa pocăinţei unui tâlhar răstignit, sau se poate dilata în întreaga viaţă a unui drept care trăieşte în comuniune cu Dumnezeu.
Din cei 30 de ani ai vieţii ascunse a Mântuitorului, Evanghelia ne descoperă doar două episoade: aducerea Pruncului la Templu, la 40 de zile după Naştere, şi rămânerea Sa în Templu la vârsta de doisprezece ani. Acest ultim eveniment, relatat de Sfântul Evanghelist Luca (2, 41-52), este o veritabilă icoană a înţelepciunii divine coborâte în lume.
Căutarea şi regăsirea lui Iisus
Părinţii Săi trupeşti, Maria şi Iosif, veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui. După sărbătoare, au plecat înapoi spre casă, crezând că Pruncul este printre rude. Dar Iisus rămăsese în Templu. Când şi-au dat seama că nu este cu ei, s-au întors înfricoşaţi să-L caute. Trei zile au durat aceste căutări, un semn profetic al celor trei zile dintre Cruce şi Înviere.
Când L-au găsit, stătea în mijlocul învăţătorilor Legii, „ascultându-i şi întrebându-i”. Însă nu ca un elev curios, ci ca un dascăl care îi provoacă pe cei ce cred că ştiu. Sfântul Luca adaugă: „Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. ”(Luca 2, 47).
Aici se arată taina Dumnezeirii Sale: El nu primea cunoştinţă, ci o împărtăşea. Întrebările Sale nu erau pentru a afla, ci pentru a revela. Erau întrebările lui Dumnezeu către om, acelea care scot la iveală golul din suflet, neputinţa Legii vechi de a mântui, dorul omenirii după plinirea dragostei.
Învăţătorul care cercetează inimile
Iisus, Copilul dumnezeiesc, îi asculta pe rabinii Templului aşa cum ascultă profesorul pe studenţii săi la examen. Îi întreba, iar ei nu ştiau ce să răspundă. Se minunau nu doar de înţelepciunea Sa, ci şi de liniştea cu care vorbea, de lumina din cuvântul Său. El era Fiul Tatălui, Cel care, prin cuvântul Său, aducea o nouă înţelegere a Legii.
În faţa bătrânilor Legii, Domnul tânăr le dezvăluia că litera se va plini în duh, că moralismul sec va fi transfigurat de iubire, că legea fricii va fi înlocuită cu legea harului. Probabil că le-a vorbit despre Proorocii care L-au vestit, despre Mesia cel Aşteptat, despre mântuirea ce avea să vină nu prin jertfe de animale, ci prin Jertfa Sa pe Cruce.
Astfel, în Templu se petrecea un dialog al veacurilor: între Vechiul Legământ care apunea şi Noul Legământ care se lumina în faţa lor. Ascultau un copil, dar vorbea Dumnezeu.
Mustrarea Maicii și răspunsul Domnului
Când Maica Domnului şi Dreptul Iosif L-au găsit, i-au spus cu durere: „Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.”(Luca 2, 48). Aceasta nu era o simplă mustrare omenească, ci expresia inimii materne care trăia în taină ceea ce nu putea încă înţelege deplin.
Răspunsul lui Iisus a fost unul plin de lumină: „Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? ” (Luca 2, 49). Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos descoperă sensul întregii Sale existenţe: El a venit în lume ca să fie în toate cele ale Tatălui, să împlinească voia Lui şi să aducă pe om înapoi în casa Părintelui ceresc.
Aici se arată pentru prima dată, în cuvântul rostit de un copil de doisprezece ani, conştiinţa clară a filiaţiei Sale dumnezeieşti. Iisus Hristos nu se defineşte prin vârsta biologică, ci prin comuniunea Sa veşnică cu Tatăl. În faţa omenirii care se rătăcise de Dumnezeu, El devine Calea întoarcerii, Fiul ascultător care duce pe umeri întreaga umanitate spre Împărăţia cerurilor.
Înţelepciunea care vine de Sus
Ceea ce se petrece în Templu este o lecţie veşnică: înţelepciunea nu se măsoară în ani, ci în profunzimea ochiului interior, în deschiderea inimii către lumina dumnezeiască. Un copil, Care este şi Dumnezeu adevărat, le arată celor învăţaţi că adevărata cunoaştere nu se dobândeşte prin acumulare de informaţii, ci prin unire cu Izvorul Adevărului, Dumnezeu Însuşi.
În faţa acestei teofanii smerite, Biserica ne cheamă să învăţăm smerenia ascultării. Căci numai cel care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu cu inimă curată poate deveni, la rândul său, părtaş la înţelepciunea Lui. Iisus, la 12 ani, nu este doar un copil precoce, ci manifestarea Fiului care ascultă de Tatăl şi Îl face cunoscut oamenilor.
Taina Templului și chemarea omului către Dumnezeu
Evanghelia ne arată că Iisus, după acest episod, „a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus”. Acel „Profesor veşnic” care uimea lumea prin înţelepciune se supune Maicii Sale şi Dreptului Iosif, arătând că smerenia este culmea înţelepciunii. Cel care ştie totul primeşte să fie ascultător, pentru a mântui prin ascultare pe cel ce s-a pierdut prin neascultare.
Prin aceasta, Iisus Hristos nu doar vorbeşte despre Tatăl, ci ne învaţă cum să trăim în comuniune cu El: prin iubire, ascultare şi dăruire. El nu dispreţuieşte vârsta copilăriei, ci o sfinţeşte, arătând că şi copilul poate fi un teolog atunci când inima lui este curată.
Profesorul cel veşnic
Când Evanghelia dupa Luca spune că „Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. ”, ne arată că de fapt Domnul nu examina doar pe bătrânii Templului, ci întreaga omenire. El adresează întrebări fiecărei generaţii: Unde este inima ta? Ce cauţi în lume? De ce Mă pierzi printre grijile tale?
Şi de fiecare dată, răspunsul este acelaşi: „Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? ” Acolo este Hristos, în casa Tatălui, în Biserică, în Sfânta Euharistie, în rugăciunea smerită, în iubirea care se jertfeşte.
Astfel, scena din Templu nu este o simplă amintire istorică, ci o icoană vie a întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. Profesorul cel veşnic ne cheamă pe fiecare să devenim ucenicii Săi, nu doar prin minte, ci mai ales prin inimă.
Iisus la 12 ani, începutul înțelepciunii veșnice
Copilul Iisus din Templu nu este doar un episod din Evanghelie, ci începutul descoperirii teologiei întrupate: Dumnezeu Se face om nu pentru a învăţa, ci pentru a ne învăţa; nu pentru a căuta, ci pentru a fi găsit; nu pentru a întreba, ci pentru a trezi în om setea de răspunsuri veşnice.
La doisprezece ani, El dezvăluie taina Împărăţiei: că viaţa omului este o chemare de a fi „Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”. Prin El, timpul se sfinţeşte, copilăria capătă sens veşnic, iar înţelepciunea se transformă în iubire.
Ascultau un copil și vorbea Dumnezeu
Ascultau un copil şi vorbea Profesorul cel veşnic. Şi de atunci, lumea întreagă continuă să-L asculte, în Evanghelie, în rugăciune, în liniştea inimii care se deschide spre Dumnezeu.
Căci El este Învăţătorul Care nu îmbătrâneşte, Lumina care nu apune şi Cuvântul Care nu trece. Întru El, toate întrebările lumii îşi află răspunsul, iar toate căutările omului se împlinesc în veşnicia Tatălui.