Un studiu recent publicat în revista Nature a scos la iveală o descoperire spectaculoasă: două tipuri de hominizi – strămoși direcți ai omului – au trăit în același loc și în aceeași perioadă, între 2,6 și 2,8 milioane de ani în urmă, în nord-estul Etiopiei. Mai mult, una dintre specii ar putea fi complet necunoscută până acum științei.
Cercetătorii implicați în Ledi-Geraru Research Project au analizat fosile dentare descoperite pe parcursul mai multor ani de săpături. Zece dintre dinții descoperiți între 2018 și 2020 aparțin genului Australopithecus, în timp ce alți trei, găsiți în 2015, aparțin genului Homo, din care fac parte și oamenii moderni. Această suprapunere contrazice ipoteza conform căreia apariția primilor reprezentanți ai genului Homo ar fi avut loc după dispariția lui Australopithecus, notează CNN.
„Imaginea clasică pe care o avem în minte, de la maimuță la Neanderthalian și apoi la omul modern, nu reflectă realitatea. Evoluția nu este liniară, ci mai degrabă un arbore complex, cu ramuri care se sting sau se intersectează”, a explicat Kaye Reed, coautoare a studiului și cercetătoare la Institute of Human Origins din cadrul Universității de Stat din Arizona.
Descoperirea are implicații majore asupra felului în care înțelegem istoria evoluției umane. În timp ce Australopithecus afarensis – specie reprezentată de celebrul schelet „Lucy” – a dispărut din înregistrările fosile acum aproximativ 2,95 milioane de ani, noile fosile sugerează existența unui alt tip de Australopithecus, necatalogat până acum, care a supraviețuit mai mult și a coexistat cu primii Homo.
Acest tablou complex arată că, în loc să urmeze o linie dreaptă de la specii „primitive” la omul modern, evoluția a fost marcată de diversitate, adaptări variate și chiar dispariții. Noile descoperiri confirmă că omenirea este rezultatul unui proces mult mai ramificat decât se credea anterior.
Descoperirea fosilelor din Etiopia, care demonstrează coexistenta a două specii de hominizi în aceeași perioadă și în același spațiu, reprezintă una dintre cele mai importante contribuții recente la înțelegerea originilor umane. Ea zdruncină imaginea simplistă și liniară a evoluției – de la o specie de tip maimuță, la Australopithecus, apoi la Homo și în final la omul modern – și o înlocuiește cu un tablou mult mai complex, asemănător unui arbore cu ramuri numeroase, dintre care unele s-au stins, iar altele au supraviețuit și au contribuit direct la apariția noastră.
Faptul că Australopithecus, un gen caracterizat de mersul biped, dar de creiere mult mai mici decât ale oamenilor de astăzi, a trăit în paralel cu un tip timpuriu de Homo, arată că evoluția nu a fost o cursă cu un singur câștigător, ci o etapă plină de încercări, adaptări și eșecuri. Unele specii s-au stins, altele au coexistat și au împărțit aceleași habitate, iar câteva au avut trăsături care s-au transmis până la noi. Mai mult, ipoteza că unele dintre aceste specii ar fi putut interacționa și chiar să se încrucișeze genetic, așa cum știm că s-a întâmplat cu oamenii moderni și neanderthalienii, dă și mai multă profunzime acestui proces.
Importanța descoperirii constă și în faptul că demonstrează cât de puțin știm, de fapt, despre trecutul nostru biologic. Dacă o specie de Australopithecus necunoscută până acum a reușit să supraviețuiască mai mult decât se credea și să trăiască în paralel cu Homo timpuriu, este foarte posibil ca și alte verigi lipsă ale lanțului evolutiv să aștepte să fie scoase la lumină. Această perspectivă deschide noi direcții de cercetare, obligându-ne să regândim teoriile și să privim evoluția umană nu ca pe un drum drept și inevitabil, ci ca pe o rețea de posibilități în care șansa, adaptarea la mediu și selecția naturală au jucat roluri decisive.
VEZI ȘI – Florida se confruntă cu o creștere a cazurilor de COVID-19 înainte de începerea școlilor