În lumea în care trăim, una dintre cele mai tulburătoare întrebări pe care și le pune omul credincios este aceasta: De ce Dumnezeu îngăduie ca oamenii răi să prospere, în timp ce oamenii buni trec prin suferințe, lipsuri și nedreptăți?
De ce unii care mint, înșală și îi asupresc pe ceilalți par să aibă parte de bogăție, sănătate și liniște, în vreme ce alții, care se roagă, postesc și încearcă să trăiască după poruncile lui Dumnezeu, sunt încercați de necazuri?
Această întrebare nu este nouă. Ea i-a frământat pe oameni din cele mai vechi timpuri și se regăsește chiar în paginile Sfintei Scripturi. Răspunsul Bisericii Ortodoxe ne descoperă însă un adevăr profund: dreptatea lui Dumnezeu nu trebuie judecată numai după ceea ce vedem în această viață, pentru că existența omului nu se sfârșește odată cu moartea.
De ce îngăduie Dumnezeu ca cei răi să trăiască bine?
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să nu ne tulburăm atunci când vedem că un om nedrept se îmbogățește sau că un om credincios suferă:
„Vezi că vreun om rău se îmbogățește? Nu-ți pierde îndrăzneala! Vezi că, dimpotrivă, un om bun suferă? Să nu te smintească un asemenea lucru.”
Aceste cuvinte ne învață să privim dincolo de aparențe. Noi vedem doar o mică parte din viața unui om, în timp ce Dumnezeu îi cunoaște întreaga inimă, toate gândurile, faptele și intențiile.
Un om poate avea bogății, case, putere și cinste înaintea lumii, dar toate acestea nu înseamnă neapărat că este bineplăcut lui Dumnezeu. Tot astfel, un om sărac, bolnav sau nedreptățit nu trebuie socotit părăsit de harul dumnezeiesc.
Bunăstarea materială nu este întotdeauna semnul binecuvântării, după cum suferința nu este întotdeauna semnul pedepsei.
Dumnezeu îngăduie uneori prosperitatea celor nedrepți pentru că este îndelung-răbdător și le oferă timp să se pocăiască. El nu dorește pierzarea păcătosului, ci întoarcerea lui la viață.
Dumnezeu nu pedepsește imediat, pentru că așteaptă pocăința
Dacă Dumnezeu ar pedepsi fiecare păcat în clipa săvârșirii lui, cine dintre noi ar putea rămâne în picioare?
Toți oamenii greșesc, chiar dacă nu în aceeași măsură. Unii păcătuiesc prin fapte, alții prin vorbe, prin gânduri, prin mândrie, prin judecarea aproapelui sau prin lipsa iubirii.
Sfânta Scriptură ne arată că răbdarea lui Dumnezeu este o chemare la îndreptare:
„Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? ” (Romani 2, 4).
Așadar, faptul că un om rău nu este pedepsit imediat nu înseamnă că Dumnezeu îi aprobă faptele. Înseamnă că încă îi oferă posibilitatea schimbării.
Câți oameni nu au trăit ani întregi departe de Dumnezeu, pentru ca, într-o zi, să se întoarcă prin pocăință sinceră? Câți păcătoși nu au devenit sfinți prin lacrimi, smerenie și schimbarea vieții?
Dumnezeu vede nu numai ceea ce este omul astăzi, ci și ceea ce poate deveni mâine.
De ce suferă uneori oamenii buni?
Aceasta este poate partea cea mai dureroasă a întrebării. De ce un om care face bine, îi ajută pe săraci și se roagă cu credință ajunge să sufere?
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că nici omul drept nu este cu totul lipsit de păcat. Unele încercări pot deveni prilejuri de curățire sufletească, de smerenie și de apropiere de Dumnezeu.
Totuși, trebuie să înțelegem că nu orice suferință este o pedeapsă pentru păcate. Mântuitorul Însuși a fost fără de păcat și totuși a primit suferința Crucii. Dreptul Iov a trecut prin încercări cumplite, fără ca acestea să fie urmarea unei vieți nelegiuite.
Uneori, necazurile ne trezesc din nepăsare. Alteori, ne învață răbdarea, rugăciunea și iubirea. Există însă și suferințe ale căror rosturi rămân ascunse în această viață.
Dumnezeu nu ne cere să numim răul bine și nici să privim cu nepăsare durerea oamenilor. El ne cheamă să fim alături de cei care suferă și să avem încredere că nicio lacrimă nu este uitată înaintea Lui.
Bogăția celor răi nu este adevărata fericire
Privind la oamenii bogați și puternici, suntem uneori ispitiți să credem că aceștia au tot ceea ce le trebuie pentru a fi fericiți.
Dar cine poate vedea ce se petrece în sufletul lor?
Bogăția nu poate cumpăra pacea conștiinței, iubirea sinceră, iertarea păcatelor sau viața veșnică. Un om poate avea tot ceea ce lumea îi oferă și totuși să fie chinuit de frică, neliniște și singurătate.
Mântuitorul ne spune:
„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).
Această întrebare ar trebui să ne însoțească ori de câte ori suntem ispitiți să invidiem bunăstarea celor nedrepți.
Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că și omul păcătos poate săvârși anumite fapte bune, după cum și omul virtuos poate avea greșeli. În tâlcuirea sa, unele bunătăți trecătoare pot fi înțelese ca răsplată pentru binele săvârșit de cel păcătos, în timp ce încercările dreptului pot contribui la curățirea lui.
Această învățătură nu trebuie transformată într-o regulă prin care să judecăm viața altora. Numai Dumnezeu cunoaște deplin rostul fiecărei întâmplări.
Dreptatea deplină a lui Dumnezeu se va arăta la Judecata de Apoi
Una dintre marile greșeli ale omului este să creadă că toate lucrurile trebuie lămurite și răsplătite aici, pe pământ.
Credința ortodoxă ne învață însă că viața pământească este trecătoare și că după moarte urmează întâlnirea cu Dumnezeu.
La Judecata de Apoi, nimic nu va rămâne ascuns. Fiecare faptă, fiecare cuvânt și fiecare alegere vor fi cunoscute în lumina adevărului dumnezeiesc.
Cei care au făcut răul fără pocăință nu vor putea ascunde nedreptățile în spatele bogăției sau al puterii. Iar binele făcut în taină, lacrimile celor nedreptățiți și jertfele celor smeriți nu vor fi uitate.
Mântuitorul spune:
„Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.” (Matei 16, 27).
De aceea, creștinul nu trebuie să confunde întârzierea pedepsei cu absența dreptății.
Dumnezeu este milostiv, dar este și drept. Mila Sa nu înseamnă nepăsare față de rău, iar dreptatea Sa nu este despărțită de iubire.
Ce trebuie să facem când vedem că nedreptatea biruie?
Când suntem martorii unei nedreptăți, prima noastră reacție poate fi revolta. Ne întrebăm de ce Dumnezeu nu intervine, de ce nu-i oprește pe cei răi și de ce oamenii nevinovați trebuie să sufere.
Dar credința ne cheamă să nu lăsăm revolta să se transforme în ură.
Nu trebuie să-i invidiem pe cei care prosperă prin păcat și nici să ne dorim răzbunarea împotriva lor. În același timp, nu trebuie să acceptăm pasiv nedreptatea. Suntem datori să apărăm adevărul, să-i sprijinim pe cei asupriți și să ne împotrivim răului prin mijloace drepte.
Mai presus de toate, trebuie să ne cercetăm propria viață.
În loc să ne întrebăm neîncetat de ce Dumnezeu nu-i pedepsește pe alții, ar trebui să ne întrebăm cât de mult folosim noi răbdarea pe care Dumnezeu o arată față de propriile noastre păcate.
Aceasta este adevărata înțelepciune duhovnicească: să nu judecăm destinele oamenilor după aparențe, ci să ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru.
Dumnezeu nu uită nici binele, nici răul
De ce nu sunt pedepsiți totdeauna cei răi? Pentru că Dumnezeu nu judecă după graba și nerăbdarea oamenilor. El oferă timp pentru pocăință, cunoaște ceea ce noi nu putem vedea și va descoperi dreptatea Sa deplină în veșnicie.
Prosperitatea celui nedrept nu trebuie să ne clatine credința, după cum suferința celui bun nu trebuie să ne facă să ne îndoim de iubirea lui Dumnezeu.
Să nu uităm că Dumnezeu nu este dator să facă dreptate după ceasul nostru, dar niciodată nu încetează să fie drept.
Când vedem răul triumfând, să nu ne pierdem nădejdea. Când trecem prin necazuri, să nu credem că am fost părăsiți. Iar când Dumnezeu ne dă zile de liniște și bunăstare, să le folosim pentru fapte bune și pocăință.
Căci adevărata biruință nu este să avem mai mult decât ceilalți, nici să scăpăm de orice suferință, ci să ne păstrăm credința, iubirea și sufletul aproape de Hristos.
În cele din urmă, nu bogăția, puterea sau succesul lumesc vor hotărî valoarea vieții noastre, ci felul în care am iubit, am iertat și am trăit înaintea lui Dumnezeu.