A fi rănit de cineva este una dintre încercările cele mai grele ale vieții sufletești. O vorbă nedreaptă, o jignire, o lipsă de recunoștință sau o trădare pot rămâne multă vreme în inimă.
Iar dacă nu suntem atenți, durerea se poate transforma în mânie, iar mânia în dorință de răzbunare. Învățătura ortodoxă ne arată însă o altă cale: să nu hrănim răul primit, ci să-l biruim prin smerenie, rugăciune și iertare.
De ce ne doare atât de mult când suntem jigniți?
Atunci când cineva ne supără, primul nostru impuls este să privim spre cel care ne-a făcut răul. Ne amintim cuvintele lui, gesturile, împrejurarea în care am fost umiliți și începem să judecăm: „Cum a putut să-mi facă așa ceva?”, „De ce tocmai mie?”, „Nu meritam aceasta”.
Cu cât repetăm mai mult în minte întâmplarea, cu atât rana pare să devină mai adâncă. Fără să ne dăm seama, nu mai avem în fața ochilor sufletului pe Dumnezeu, ci nedreptatea care ni s-a făcut.
Sfântul Teofan Zăvorâtul oferă un sfat de mare folos:
„Nu vă uitați la cel ce v-a supărat, nici la insultă, căci aici veți găsi sprijin mai mare pentru supărare și răzbunare.”
Aceasta nu înseamnă să pretindem că răul este bine sau că nedreptatea nu există. Creștinul nu este chemat să numească bine ceea ce este rău. Dar este chemat să nu lase răul altuia să devină propriul său rău.
Dacă răspundem urii cu ură și jignirii cu jignire, cel care ne-a rănit a reușit, într-un anumit sens, să aducă tulburarea și în sufletul nostru.
Răzbunarea începe cu un gând
Rareori răzbunarea apare dintr-odată. Mai întâi vine un gând: „Ar trebui să-i răspund”. Apoi apare altul: „Trebuie să înțeleagă și el cum m-am simțit”. După aceea, mintea începe să alcătuiască răspunsuri, confruntări și scenarii.
Omul retrăiește în imaginație conflictul de zeci de ori.
Aici trebuie dusă prima luptă.
Sfântul Teofan ne spune că nu este de ajuns să ne ferim de răzbunare, ci trebuie să alungăm din suflet și gândurile care ne împing spre ea. Dacă păstrăm resentimentul în inimă zile întregi, acesta poate crește: „În câteva zile vrăjmașul stârnește în voi furtuna răzbunării.”
De aceea, gândul rău trebuie oprit cât este încă mic.
Când apare, putem spune simplu: „Doamne, miluiește-mă pe mine și miluiește-l și pe cel care m-a supărat”.
Poate că la început cuvintele rugăciunii vor fi rostite fără pace. Inima încă doare. Dar rugăciunea repetată cu sinceritate împiedică resentimentul să prindă rădăcini.
La rădăcina supărării se poate ascunde iubirea de sine
Sfântul Teofan merge și mai adânc și spune un lucru dificil de primit: uneori, în spatele supărării noastre se află o părere prea înaltă despre noi înșine.
Ne așteptăm să fim respectați, apreciați, ascultați și tratați într-un anumit fel. Iar atunci când cineva nu ne oferă ceea ce credem că ni se cuvine, ne simțim răniți.
Sfântul numește aceasta „autoapreciere”.
Desigur, există nedreptăți reale și suferințe reale. Smerenia creștină nu înseamnă că trebuie să acceptăm abuzul, violența sau umilirea continuă. Putem pune limite, putem cere ajutor și ne putem îndepărta de situațiile care ne fac rău.
Problema duhovnicească apare atunci când apărarea adevărului se transformă în dorința de a-l face pe celălalt să sufere.
Una este să spui: „Ceea ce ai făcut este greșit și nu pot accepta acest comportament”.
Alta este să spui în inimă: „Vreau să suferi și tu pentru că m-ai făcut să sufăr”.
Prima atitudine poate izvorî din discernământ. A doua ne leagă sufletul de răzbunare.
Smerenia stinge focul răzbunării
Sfântul Teofan recomandă un medicament care pare greu pentru omul contemporan: smerenia.
El amintește cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
„Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşală pe sine însuşi.” (Galateni 6, 3).
Smerenia nu înseamnă să ne disprețuim sau să credem că viața noastră nu are valoare. În înțelegerea creștină, omul are o valoare uriașă tocmai pentru că este făptura lui Dumnezeu și este chemat la comuniunea cu El.
Dar smerenia ne ajută să renunțăm la pretenția ca lumea întreagă să ne acorde permanent cinstea pe care considerăm că o merităm.
Omul smerit poate fi rănit, dar încearcă să nu transforme rana într-un altar al propriei mândrii.
El se întreabă mai degrabă: „Ce pot învăța din această încercare? Cum pot trece prin ea fără să-mi pierd pacea? Cum ar trebui să mă port înaintea lui Dumnezeu?” Aici începe vindecarea.
Iertarea nu înseamnă că răul devine bine
Una dintre cele mai frecvente piedici în calea iertării este impresia că, dacă iertăm, declarăm nevinovat omul care ne-a făcut rău.
Nu este așa.
Poți ierta și, în același timp, să recunoști că ai fost nedreptățit.
Poți ierta și să nu mai ai aceeași încredere într-o persoană.
Poți ierta și să păstrezi o distanță necesară.
Poți ierta și să ceri ca o nedreptate să fie îndreptată prin mijloace drepte.
Iertarea înseamnă, înainte de toate, renunțarea la dorința de răzbunare. Înseamnă să nu mai dorim răul celui care ne-a făcut rău și să lăsăm judecata ultimă în mâinile lui Dumnezeu.
Domnul Iisus Hristos ne-a dat cea mai înaltă măsură a acestei iubiri atunci când ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmași și să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc.
Aceasta este una dintre cele mai grele porunci ale Evangheliei, tocmai pentru că atinge locul în care omul este cel mai sensibil: propria rană.
Să ne rugăm înainte de a răspunde
Când suntem foarte supărați, nu este întotdeauna bine să răspundem imediat.
Un cuvânt spus într-o clipă de mânie poate provoca o rană care va avea nevoie de ani pentru a se vindeca.
Uneori, cea mai înțeleaptă reacție este tăcerea pentru o vreme.
Nu tăcerea plină de ură, prin care vrem să-l pedepsim pe celălalt, ci tăcerea în care încercăm să ne liniștim înaintea lui Dumnezeu.
Putem rosti Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”.
Putem spune Psalmul 50.
Putem merge la biserică, putem vorbi cu duhovnicul și, mai ales atunci când resentimentul devine persistent, putem aduce această luptă la spovedanie.
Important este să nu transformăm supărarea într-o poveste pe care o repetăm neîncetat în mintea noastră.
Pentru că fiecare repetare poate alimenta focul.
Roagă-te pentru omul care te-a rănit
Există o încercare simplă, dar foarte puternică: să rostim numele celui care ne-a supărat înaintea lui Dumnezeu.
„Doamne, miluiește-l, luminează-l și ajută-l.”
La început poate părea aproape imposibil.
Dar rugăciunea pentru cel care ne-a rănit nu înseamnă aprobarea faptelor sale. Înseamnă că refuzăm să devenim prizonierii urii.
Cu timpul, se poate petrece ceva neașteptat: omul pe care îl vedeam numai prin prisma răului pe care ni l-a făcut începe să apară înaintea noastră ca un suflet care, asemenea nouă, are slăbiciuni, răni, păcate și nevoie de mila lui Dumnezeu.
Atunci răzbunarea începe să-și piardă puterea.
Biruința adevărată este pacea inimii
Lumea ne poate spune că am câștigat atunci când am răspuns mai dur, când l-am pus pe celălalt la punct sau când l-am făcut să simtă aceeași durere.
Evanghelia propune o altă biruință.
Să fii rănit și să nu devii răzbunător.
Să fii insultat și să nu lași insulta să-ți conducă viața.
Să fii nedreptățit și să cauți dreptatea fără ură.
Să poți spune: „Doamne, Tu cunoști adevărul. Eu nu vreau să port această povară în inimă”.
Aceasta este libertatea creștină.
Răzbunarea ne ține legați de omul care ne-a rănit. Iertarea taie această legătură și ne întoarce privirea spre Hristos.
Când cineva ne supără, lupta cea mai importantă nu se poartă în exterior, ci în inimă
Acolo trebuie oprit gândul răzbunării înainte să prindă rădăcini. Acolo trebuie înlocuită mândria cu smerenia, judecata cu rugăciunea și dorința de a pedepsi cu dorința de pace.
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă să nu ținem privirea lipită de insultă și de cel care ne-a insultat. Cu cât contemplăm mai mult rana, cu atât îi dăm mai multă putere. Creștinul este chemat să-și ridice privirea spre Dumnezeu.
Nu vom reuși întotdeauna să iertăm într-o singură clipă. Uneori, iertarea este o luptă care trebuie reluată în fiecare zi. Important este să nu facem pace cu resentimentul.
Când amintirea răului revine, să revenim și noi la rugăciune.
Când mânia se ridică, să cerem smerenie.
Când apare dorința de răzbunare, să ne amintim câtă iertare cerem noi înșine de la Dumnezeu.
Iar dacă vom cădea din nou în supărare, să începem din nou lupta.
Pentru că adevărata biruință nu este să-l vedem pe celălalt învins, ci să nu mai fim noi înșine învinși de ură.