Sfântul Munte Athos, cunoscut drept „Grădina Maicii Domnului”, este astăzi cel mai important centru monahal al Ortodoxiei răsăritene, un loc sfințit de rugăciunea neîncetată a călugărilor din toate neamurile ortodoxe. Dar înainte de a deveni ceea ce este azi, o republică monahală cu 20 de mari mănăstiri, schituri, chilii și pustnicii, Sfântul Munte Athos a cunoscut o lungă și treptată dezvoltare duhovnicească și organizatorică. Această istorie începe cu un singur om: Sfântul Cuvios Petru Athonitul.
Începuturile pustniciei athonite: Sfântul Petru Athonitul (†734)
Primul nume cunoscut din istoria monahismului athonit este cel al Sfântului Petru Athonitul, un voievod grec care, în urma unei minunate eliberări din robie, s-a călugărit la Roma și a fost călăuzit de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să se stabilească în Muntele Athos.
Timp de 53 de ani a viețuit într-o peșteră sălbatică, fără a vedea față de om, trăind în rugăciune, post și nevoință aspră. A fost hrănit de îngeri și a suportat ispite cumplite din partea diavolilor. Petrecerea sa a fost asemenea îngerilor, iar exemplul său a rămas temelia nevoinței athonite.
El este „părintele pustniciei athonite”, dar în vremea sa nu existau comunități monahale în Muntele Athos. Totul era neorganizat, iar sihaștrii trăiau în izolare totală.
Secolul IX, Înmugurirea vieții de obște
În secolul al IX-lea, Muntele Athos devine treptat un loc de atracție pentru nevoitorii ortodocși. Influența modelului de viețuire monahală egiptean (viața de obște) începe să pătrundă și aici.
Se formează grupuri de pustnici care trăiesc aproape unii de alții, în jurul unor bătrâni duhovnicești, asemenea sistemului lavrei din Palestina. Nu este încă vorba despre mănăstiri organizate, ci mai degrabă despre colonii de pustnici sau comunități de chilii.
Athosul este recunoscut pentru sfințenia sa, iar vestea despre sihaștrii de acolo se răspândește în tot Bizanțul.
Secolul X, Nașterea monahismului organizat: Sfântul Atanasie Athonitul
Momentul crucial în organizarea vieții monahale din Athos vine în secolul al X-lea, prin lucrarea Sfântului Atanasie Athonitul. Originar din Trapezunt, el a fost mai întâi profesor în Constantinopol și ucenic al Sfântului Mihail Maleinos. Ajuns în Muntele Athos, Atanasie duce o viață de pustnic și este remarcat de împăratul Nichifor Focas, care îi devine prieten și protector.
În anul 963, cu sprijinul împăratului, Sfântul Atanasie întemeiază Marea Lavră, prima mănăstire athonită organizată după regulile stricte ale vieții de obște.
Această lavră devine modelul tuturor celorlalte mănăstiri, cu rânduială, stareț, tipic de rugăciune comună, muncă și ascultare.
Este un moment de cotitură: Athosul încetează a mai fi un loc exclusiv al pustnicilor izolați și devine o comunitate duhovnicească organizată.
Anul 972, Chrysobulul imperial: începutul autonomiei athonite
La numai câțiva ani după întemeierea Marii Lavre, în anul 972, împăratul Ioan I Tzimiskes emite un Chrysobul, un hrisov de aur, care recunoaște autonomia Muntelui Athos și stabilește norme clare pentru funcționarea mănăstirilor.
Prin acest act oficial:
- Athosul este declarat „Loc sfânt” destinat exclusiv vieții monahale.
- Este interzis accesul laicilor și al femeilor în zonă.
- Se stabilesc drepturile egumenilor, formele de conducere și regulile de proprietate.
- Athosul primește autonomie față de autoritățile laice și chiar bisericești din afara muntelui.
Această autonomie este păstrată până astăzi și a făcut ca Sfântul Munte Athos să devină o „republică monahală” unică în lume.
Secolele XI–XIV, Dezvoltarea și înflorirea Sfântului Munte Athos
În următoarele secole, Muntele Athos devine un adevărat „munte sfânt” populat de monahi din toate țările ortodoxe: greci, sârbi, bulgari, georgieni, români și ruși.
Se întemeiază marile mănăstiri athonite care alcătuiesc cele 20 de lavre canonice de astăzi. Printre cele mai vechi:
- Vatopedu (întemeiată în secolul X)
- Iviron (fondată de georgieni)
- Hilandar (fondată de Sfântul Sava al Serbiei și tatăl său, Sfântul Simeon)
- Zografu (de monahii bulgari)
- Simonopetra, Xenofont, Dochiariu și multe altele.
Tot în această perioadă se organizează sistemul de conducere centrală, numit Chinotita, adică „Comunitatea Sfântului Munte”. Aceasta este formată din reprezentanții celor 20 de mănăstiri și se reunește în capitala Kareia.
Rolul domnitorilor români în susținerea Sfântului Munte Athos
În secolele XV–XIX, domnitorii Țărilor Romne, în special din Moldova și Țara Românească, au fost ctitori și susținători de bază ai mănăstirilor athonite.
Domnitori precum Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu au ridicat chilii, trapeze, paraclise și au sprijinit cu danii bogate întreținerea monahilor și refacerea mănăstirilor în vremuri grele.
În Sfântul Munte Athos s-au format mulți duhovnici români, iar chiliile românești (de exemplu: Prodromu) sunt și azi locuri de nevoință și trăire ortodoxă autentică.
Secolele XIX–XX, Greutăți și renaștere
În secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, Sfântul Munte Athos a trecut prin încercări mari: incendii, tulburări politice, atacuri asupra averilor monahale și declin al numărului de monahi.
În ciuda acestora, Sfântul Muntele Athos a continuat să fie un far de rugăciune și păstrare a Ortodoxiei. În perioada comunistă, a fost un loc de refugiu spiritual pentru mulți credincioși din Răsărit.
După anul 1990, Sfântul Muntele Athos cunoaște o renaștere spirituală remarcabilă, cu mulți tineri monahi, reînnoire a mănăstirilor și redeschidere spre dialog duhovnicesc cu lumea.
Sfântul Munte Athos astăzi, Grădina Maicii Domnului
Astăzi, Athosul este locuit de aproximativ 2000 de monahi, aparținând celor 20 de mănăstiri canonice, dar și multor schituri și chilii.
Viața este împărțită între:
- chinovii, viață de obște sub ascultarea starețului,
- idioritmii, viață semi-comună, cu reguli mai personale,
- pustnicii, care trăiesc în izolare, așa cum a făcut-o Sfântul Petru Athonitul.
Sfânta Chinotita conduce în continuare republica monahală, iar Sfântul Munte Athos rămâne autonom față de statul grec, deși aparține canonic de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
Moștenirea Sfântului Petru Athonitul
Cuviosul Petru Athonitul, trăitorul solitar al secolului VIII, rămâne părintele duhovnicesc al tuturor celor ce, de-a lungul secolelor, au căutat Athosul ca loc al întâlnirii cu Dumnezeu.
El este chipul celui ce „și-a răstignit trupul împreună cu patimile și poftele”, al celui ce a biruit lumea și s-a făcut locuitor ceresc încă din trup.
Dacă Sfântul Antonie este părintele monahismului egiptean, Sfântul Petru Athonitul este părintele pustniciei athonite, sămânța din care au crescut marii duhovnici ai Athosului: Sfântul Atanasie Athonitul, Sfântul Siluan Athonitul, Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie Aghioritul și mulți alții.
Viața monahală în Muntele Athos nu s-a născut dintr-un act politic sau o decizie administrativă, ci din rugăciunea tainică a unui singur om
Cuviosul Petru Athonitul, prin nevoință, ascultare și dragoste de Dumnezeu, a sfințit pentru totdeauna acest munte. Peste veacuri, jertfa lui a rodit: mănăstiri, sfinți, pustiitori ai trupului și înviere a sufletului.
Astăzi, când lumea este tot mai zgomotoasă, Sfântul Munte Athos rămâne o cetate de tăcere și rugăciune, iar organizarea lui, o dovadă că Biserica Ortodoxă, luminată de Duhul Sfânt, știe să transforme o stâncă în altar, o pustie în rai.
Sfinților Părinți din Sfântul Munte Athos, rugați-vă lui Dumnezeu și Preacuratei Sale Maici pentru noi, nevrednicii și păcătoșii!