Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu

În fiecare an, la data de 9 octombrie, Biserica Ortodoxă face pomenirea unuia dintre cei doisprezece Apostoli ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu, fratele Sfântului Evanghelist Matei.

Sfântul Apostol Iacob în rândul celor doisprezece ucenici ai Domnulu

El este numit în Sfânta Scriptură printre cei doisprezece Apostoli ,,Filip şi Vartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu; ”(Matei 10, 3); ,,Şi pe Andrei, şi pe Filip, şi pe Bartolomeu, pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu, şi pe Tadeu, şi pe Simon Cananeul, ”(Marcu 3, 18); ,,Şi pe Matei, şi pe Toma, şi pe Iacov al lui Alfeu şi pe Simon numit Zilotul, ”(Luca 6, 15); ,,Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. ”(Fapte 1, 13), fiind un ales al Domnului pentru vrednicia, curăția și blândețea sufletului său.

Chemarea la apostolat

Sfântul Iacob al lui Alfeu a fost un om fără răutate, drept și plin de credință, trăind cu inima curată înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceste virtuți, Hristos Domnul l-a chemat să facă parte din ceata celor care aveau să ducă lumina Evangheliei până la marginile pământului. Ca și ceilalți Apostoli, Iacob a fost martor al vieții, patimii, morții și Învierii Domnului, văzător al minunilor și părtaș la tainele cerești descoperite de Fiul lui Dumnezeu în lume.

Ucenic al Mântuitorului și martor al Învierii

Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu a fost printre aceia care L-au urmat pe Hristos din primele zile ale propovăduirii Sale. El a fost martor la botezul Domnului în Iordan, la predicile Sale în Galileea și la minunile săvârșite cu puterea dumnezeiască. În vremea când Mântuitorul a ales pe cei doisprezece Apostoli, Iacob a fost rânduit printre ei, alături de Petru, Ioan, Andrei, Filip, Bartolomeu, Toma, Matei, Iuda Tadeul, Simon Zelotul și ceilalți.

După Învierea și Înălțarea Domnului, Apostolul Iacob a fost printre cei care au primit Sfântul Duh în chip de limbi de foc la Cincizecime, fiind întărit cu putere de sus pentru a merge în lume să propovăduiască Evanghelia mântuirii. Prin harul Duhului Sfânt, el a primit darul vindecării bolilor, al izgonirii duhurilor necurate și al predicii pline de putere care aducea la Hristos sufletele oamenilor.

Lucrarea apostolică și numele de „Sămânța dumnezeiască”

După tradiția Bisericii, Sfântul Apostol Iacob al lui Alfeu a primit sorțul să propovăduiască Evanghelia în sudul Palestinei și în Egipt, în cetăți precum Elefteropolis și Ostracina. Plin de râvnă pentru Hristos, el a vestit Cuvântul mântuirii cu dragoste și cu stăruință, chemând popoarele păgâne la credință și la viața cea nouă în Hristos.

Predica sa era asemenea unei semințe cerești aruncate în ogorul inimilor oamenilor. El nu a vorbit despre un Dumnezeu necunoscut, ci despre Hristos Cel viu, pe Care L-a văzut, L-a atins și L-a slujit. Prin cuvintele și faptele sale, a dărâmat templele idolești, a risipit înșelăciunile diavolești, a vindecat neputințele trupești și sufletești și a adus la credință mulțimi de oameni.

Pentru această lucrare sfântă, popoarele cărora le-a propovăduit i-au dat un nume cu totul deosebit: „Sămânța dumnezeiască”. Ei au văzut în el un semănător al credinței, un om în care lucra puterea lui Dumnezeu, un vestitor care, asemenea grăuntelui de muștar din Evanghelie, a sădit în lume credința care avea să crească și să dea rod însutit.

Sfântul Iacob nu s-a temut de prigoane, de lipsuri sau de moarte. El a înțeles că urmarea lui Hristos înseamnă cruce și jertfă. Așa cum spunea Domnul: „Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. ” (Ioan 15, 20), și Apostolul Iacob a primit cu bucurie suferințele și încercările, socotind că suferă pentru adevăr și pentru mântuirea altora.

Râvna și jertfa Sfântului Apostol Iacob

Călătoriile sale misionare au fost presărate cu minuni și cu ispite. În multe locuri, Iacob a fost primit cu bucurie de cei care au recunoscut adevărul cuvintelor sale, dar în altele a fost prigonit de cei care nu puteau răbda lumina Evangheliei. Idolatrii, văzând cum popoarele părăsesc jertfele și închinarea la idoli, s-au mâniat asupra lui și au căutat să-l omoare.

În Egipt, în cetatea Ostracina, el și-a încheiat viața pământească printr-o moarte mucenicească, fiind răstignit pe cruce asemenea Domnului său. Prin această jertfă, Sfântul Apostol Iacob s-a făcut următor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei Lui veșnice. Crucea pe care a fost răstignit a devenit pentru el scară către cer, iar sângele său a fost sămânță pentru noi credincioși, după cuvântul Sfântului Tertulian: „Sângele mucenicilor este sămânța creștinilor.”

Astfel, „dumnezeiasca sămânță” și-a sfârșit alergarea cu cununa biruinței, intrând în cereasca jitniță a Domnului, unde se bucură de vederea feței lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi, cei care cinstim numele lui și îi cerem ajutorul în rugăciune.

Deosebirea dintre Iacob al lui Alfeu și ceilalți Apostoli purtători ai aceluiași nume

Sfânta Scriptură menționează mai mulți Apostoli cu numele Iacob: pe Iacob, fiul lui Zevedeu, fratele Sfântului Ioan Evanghelistul, și pe Iacob, fratele Domnului, episcopul Ierusalimului. Pentru a nu fi confundați, Părinții Bisericii au numit pe fiecare după o trăsătură distinctivă: primul este Iacob cel Mare (fiul lui Zevedeu), al doilea este Iacob al lui Alfeu (cel pomenit astăzi), iar al treilea este Iacob, fratele Domnului.

Deși nu a lăsat în urma sa o epistolă, ca Iacob fratele Domnului, Sfântul Iacob al lui Alfeu a lăsat Bisericii o moștenire duhovnicească la fel de prețioasă: pilda credinței sale, râvna sa pentru propovăduire și dragostea sa jertfelnică pentru Hristos.

Moștenirea spirituală a Sfântului Apostol Iacob

Viața Sfântului Iacob este o chemare la lucrarea credinței. El ne arată că Evanghelia nu este doar un cuvânt, ci o putere care schimbă inimile. Fiecare creștin este chemat să devină, asemenea lui, o „sămânță dumnezeiască” – să semene credință, nădejde și dragoste în jurul său.

Într-o lume în care mulți își pierd credința, exemplul Sfântului Iacob ne amintește că adevărata viață se află în urmarea lui Hristos cu statornicie, chiar și atunci când aceasta aduce suferință sau lepădare de sine. Curajul lui, blândețea și ascultarea de chemarea Domnului rămân până astăzi un model de viețuire apostolică pentru toți cei care doresc să-I slujească lui Dumnezeu.

Prin rugăciunile Sfântului Apostol Iacob, creștinii din toate timpurile au primit ajutor în ispite, luminare în întunericul necredinței și întărire în mărturisirea lui Hristos. El este chipul semănătorului care lucrează tăcut, dar cu rod bogat, în ogorul Bisericii, aducându-ne aminte că fiecare faptă bună, fiecare cuvânt de credință este o sămânță ce poate aduce roade veșnice.

Cinstirea Sfântului Apostol Iacob al lui Alfeu

Cinstirea Sfântului Apostol Iacob al lui Alfeu ne amintește de chemarea noastră la apostolat, la mărturisirea credinței în viața de zi cu zi. El, care a semănat Cuvântul lui Dumnezeu între popoarele păgâne și a udat ogorul Bisericii cu sângele său, ne cheamă și pe noi să fim lucrători în ogorul Domnului.

Condacul Sfântului Apostol Iacob al lui Alfeu

Glasul 2

Pe cea întru rugăciuni…

Ca pe un Luceafăr, ce luminează toată făptura, pe însuşi văzătorul lui Hristos şi de Dumnezeu grăitorul, Apostolul Iacob, cu cântări să-l lăudăm, cinstind astăzi prăznuirea lui; că se roagă pururea pentru noi toţi.