În lumea de astăzi, omul așteaptă tot mai mult să fie apreciat, înțeles și iubit de ceilalți.
De multe ori, dragostea este condiționată: iubim doar dacă suntem iubiți, iertăm doar dacă suntem iertați, oferim doar dacă primim. Însă Evanghelia lui Hristos ne descoperă o altă cale: calea iubirii jertfelnice, curate și necondiționate.
Dumnezeu nu ne-a iubit pentru că eram vrednici, ci:
„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi.” (Romani 5, 8).
El a făcut primul pas către om. Această chemare dumnezeiască este exprimată atât de frumos în cuvintele Sfântului Cuvios Porfirie Kavsokalivitul: „Să iubim noi primii. Să nu cerem să ne iubească alţii întâi.”
În aceste puține cuvinte se ascunde o întreagă învățătură despre viața creștină. Omul care iubește fără să aștepte răsplată dobândește pace, libertate și asemănare cu Dumnezeu.
Dragostea adevărată nu caută interesul propriu, nu cere recunoaștere și nu se tulbură atunci când nu primește răspuns. Ea izvorăște din comuniunea cu Hristos și transformă sufletul într-un locaș al harului dumnezeiesc.
Dumnezeu ne-a iubit primul
Temelia iubirii creștine este iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Nu omul L-a căutat mai întâi pe Dumnezeu, ci Dumnezeu a venit către om. După căderea lui Adam, Domnul nu a părăsit lumea, ci a pregătit mântuirea oamenilor prin proroci, prin Lege și, în cele din urmă, prin întruparea Fiului Său.
Sfântul Apostol Ioan spune limpede:
„În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”(1 Ioan 4, 10)
Mântuitorul Iisus Hristos a iubit până la capăt. A iubit pe cei bolnavi, pe cei săraci, pe cei lepădați de societate și chiar pe cei care L-au răstignit.
Pe Cruce, în mijlocul durerilor, El Se roagă pentru vrăjmașii Săi:
„Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.”(Luca 23, 34)
Aceasta este măsura iubirii dumnezeiești. O iubire care nu așteaptă răspuns, care nu caută folos și care se jertfește fără margini.
Creștinul este chemat să urmeze această iubire. Nu să întrebe dacă este iubit, ci dacă el însuși iubește. Nu să contabilizeze greșelile altora, ci să se ostenească în dragoste și răbdare.
Să iubim fără să așteptăm răsplată
Mulți oameni suferă deoarece așteaptă permanent atenție și iubire din partea celorlalți. Atunci când nu primesc ceea ce doresc, se întristează, se răcesc sufletește și chiar ajung la deznădejde. Însă omul care iubește în Hristos nu depinde de răspunsul oamenilor. El își găsește împlinirea în însăși lucrarea iubirii.
Sfântul Apostol Pavel descrie dragostea adevărată astfel:
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.”(1 Corinteni 13, 4-5)
Dragostea creștină nu este sentimentalism trecător, ci stare duhovnicească. Ea este rodul harului lui Dumnezeu în inimă. Omul care iubește sincer devine asemenea unei lumânări care luminează și încălzește fără să întrebe cine beneficiază de lumina ei.
Sfântul Porfirie spune că atunci când iubim, sufletul se umple de pace și nu se zdrobește dacă ceilalți nu răspund iubirii noastre. Aceasta este o mare taină duhovnicească. Cel care își pune nădejdea în oameni va fi adesea dezamăgit. Cel care își pune nădejdea în Dumnezeu și iubește pentru Hristos dobândește liniște lăuntrică.
Dragostea ne aseamănă cu Dumnezeu
Dumnezeu este iubire.
Sfânta Scriptură spune:
„Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.”(1 Ioan 4, 16)
Prin iubire omul se apropie de Creatorul său și se umple de har. Nu postul singur, nu nevoința exterioară și nici cunoașterea intelectuală nu îl mântuiesc pe om, dacă acestea nu sunt unite cu dragostea.
Sfinții Părinți spun că la Judecata de Apoi vom fi întrebați în primul rând dacă am iubit.
Mântuitorul Însuși ne arată criteriul judecății:
„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;”(Matei 25, 35)
Adevărata iubire se vede în fapte concrete: într-un cuvânt bun, într-o rugăciune, într-o vizită la un bolnav, într-o iertare oferită din inimă, într-un ajutor dat celui aflat în nevoie.
Dragostea este cel mai bun „avocat” al omului înaintea lui Dumnezeu, pentru că ea acoperă mulțime de păcate.
Sfântul Apostol Petru spune:
„Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate.”(1 Petru 4, 8)
Omul lipsit de iubire vede permanent defectele altora. Cel care iubește cu adevărat este îngăduitor și milostiv. Nu judecă ușor, nu osândește și nu rănește.
Dragostea față de aproapele și mântuirea
Creștinismul nu este o religie a individualismului. Nimeni nu se mântuiește singur. Suntem chemați să purtăm sarcinile unii altora și să ne sprijinim în drumul către Împărăția lui Dumnezeu.
Sfântul Antonie cel Mare spune:
„De la aproapele tău este viaţa şi moartea.”
Acest cuvânt arată cât de importantă este relația noastră cu semenii. Dacă iubim, iertăm și ajutăm, sufletul nostru se luminează. Dacă însă trăim în răutate, egoism și nepăsare, ne îndepărtăm de Dumnezeu.
Mântuitorul ne-a lăsat cea mai mare poruncă:
„El i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău».Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi».”(Matei 22, 37-39)
Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu dacă urâm pe aproapele.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune foarte limpede:
„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.”(1 Ioan 4, 20)
Așadar, dragostea față de aproapele devine măsura adevăratei noastre vieți duhovnicești.
Rugăciunea și iubirea
Nu putem dobândi iubirea adevărată fără rugăciune. Omul singur, bazându-se doar pe puterile sale, obosește repede și ajunge să fie dezamăgit de oameni. Dar atunci când se roagă, Dumnezeu îi schimbă inima și îi dă puterea de a iubi chiar și acolo unde pare imposibil.
Rugăciunea pentru aproapele este una dintre cele mai mari forme ale iubirii. Atunci când ne rugăm pentru cineva, chiar și pentru cei care ne-au rănit, harul lui Dumnezeu lucrează în sufletul nostru și stinge răutatea.
Aceasta este culmea iubirii creștine. Nu doar să iubim pe cei care ne iubesc, ci și pe cei care ne nedreptățesc. O asemenea iubire nu este omenească, ci dumnezeiască.
Prin rugăciune și iubire, sufletul omului se curățește de egoism și se umple de lumină. Încet-încet, omul dobândește pacea lui Hristos și nu mai trăiește în tensiune, în așteptarea aprecierii celor din jur.
Cuvintele Sfântului Cuvios Porfirie Kavsokalivitul sunt o adevărată cale de viață: „Să iubim noi primii. Să nu cerem să ne iubească alţii întâi.”
În aceste cuvinte se află taina păcii sufletești și a asemănării cu Dumnezeu.
Omul care iubește fără condiții nu mai este robul dezamăgirilor și al așteptărilor omenești. El își împlinește datoria înaintea lui Dumnezeu și își umple sufletul de lumină și har. Dragostea îl face blând, răbdător, milostiv și gata de jertfă.
Într-o lume în care egoismul și răceala sufletească cresc tot mai mult, creștinul este chemat să fie purtător de iubire și pace. Să facă primul pas. Să ierte primul. Să ajute primul. Să se roage primul.
Astfel, iubirea noastră va deveni mărturie vie a prezenței lui Hristos în lume. Iar atunci când vom sta înaintea Judecății lui Dumnezeu, dragostea va vorbi pentru noi mai puternic decât orice cuvânt.