Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Binecredinciosul Împărat Iustinian cel Mare în ziua de 2 august, cinstindu-l ca pe unul dintre cei mai mari împărați creștini ai Bizanțului, a cărui viață a fost o sinteză între puterea lumească și devotamentul profund față de Domnul Iisus Hristos și Biserica Sa. Domnia sa, cuprinsă între anii 527 și 565, rămâne una dintre cele mai strălucite epoci ale Imperiului Bizantin, marcând istoria nu doar prin reforme legislative și militare, ci și printr-o intensă activitate religioasă și teologică.
Originea și formarea împăratului
Iustinian s-a născut în anul 483, în satul Tauresium, aproape de actuala capitală a Macedoniei, Skopje. Părinții săi, Savatie și Biglenisa, erau creștini evlavioși, care i-au oferit o educație aleasă și temeinică, fapt rar întâlnit în acele vremuri. Provenind dintr-o familie de țărani traco-romani, Iustinian a avut parte de o ascensiune remarcabilă datorită calităților sale intelectuale și morale, dar și sprijinului unchiului său Justin, care avea să ajungă împărat în anul 518.
În aprilie 527, cu doar patru luni înainte de a trece la cele veșnice, împăratul Justin îl înfiază oficial pe nepotul său și îl unge caesar, desemnându-l succesor. Astfel, Iustinian ajunge pe tronul imperial, pregătit nu doar pentru conducere administrativă, ci și pentru apărarea și promovarea credinței ortodoxe.
Ctitor de biserici și arhitect al credinței
Unul dintre cele mai vizibile aspecte ale domniei lui Iustinian este contribuția sa monumentală la arhitectura religioasă. Ctitor neobosit, el a ridicat zeci de biserici și mănăstiri în tot imperiul. Între acestea, cea mai renumită rămâne Catedrala „Sfânta Sofia” din Constantinopol, începută în anul 532 și sfințită în 537, considerată și astăzi o capodoperă a arhitecturii bizantine.
Împăratul a ctitorit și Biserica „Sfânta Ecaterina” de la poalele Muntelui Sinai, care adăpostește și astăzi o comunitate monahală ortodoxă, precum și Biserica San Vitale din Ravenna, în Italia, o bijuterie a mozaicului bizantin. De asemenea, a construit biserici închinate Sfinților Apostoli și a susținut lăcașurile de cult din întreg imperiul, oferind sprijin financiar și logistic pentru restaurarea și extinderea acestora.
Reformator al dreptului bizantin
Pe lângă preocupările religioase, Iustinian s-a distins și ca un mare legiuitor. Încă din primii ani ai domniei sale, a inițiat o amplă reformă juridică menită să sistematizeze și să întărească legislația romană, care devenise extrem de stufoasă și contradictorie.
Astfel a luat naștere „Codul lui Iustinian” sau Corpus Juris Civilis, operă legislativă monumentală alcătuită din patru părți: Codex Justinianus, Digestele (sau Pandectele), Instituțiile și Novelele. Acestea au reprezentat nu doar o organizare a legislației imperiale, ci și o adevărată sinteză a spiritului creștin aplicat vieții sociale și juridice. Una dintre prevederile importante ale codului era interzicerea accesului necreștinilor la funcții publice, subliniind astfel dimensiunea teologică a statului bizantin sub Iustinian.
Teolog al Bisericii și apărător al dreptei credințe
Împăratul Iustinian nu a fost doar un sprijinitor administrativ al Bisericii, ci și un teolog autentic, preocupat de unitatea și pacea credinței ortodoxe. A intervenit direct în chestiunile dogmatice ale vremii și a convocat, în anul 553, al V-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, unde a fost condamnată erezia monofizită și ideile lui Origen.
Sinodul a fost unul de o importanță majoră, întrucât reafirma faptul că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, având două firi neamestecate, unite în persoana Sa. Iustinian s-a implicat personal în formularea dogmatică a teopasismului, doctrina potrivit căreia unul din Sfânta Treime a pătimit în trup, idee preluată și susținută de călugării din Scythia Minor (Dobrogea de astăzi).
Conform mărturiilor istoricului Procopius din Cezareea, dar și ale lui Charles Diehl, Iustinian era un mare postitor, rugător și iubitor de Dumnezeu. Credința sa nu era una de fațadă, ci profundă și trăită în duh, ceea ce l-a determinat să transforme întreaga structură a imperiului în sprijinul Ortodoxiei.
Legătura cu teritoriile din spațiul românesc
Domnia lui Iustinian are și o relevanță specială pentru spațiul românesc, întrucât în anul 535 a înființat, printr-o „novelă” (decret imperial), Arhiepiscopia „Iustiniana Prima”, care includea în jurisdicție mai multe teritorii din sudul și vestul actualei Românii, în special din zona Banatului.
Această acțiune a marcat reintegrarea teritoriului daco-roman în sfera de influență bizantină, atât din punct de vedere politic, cât și ecleziastic. Astfel, Iustinian a consolidat legătura dintre poporul român și Biserica Ortodoxă, contribuind la formarea unei identități creștine în acest spațiu.
Moștenirea spirituală și culturală
Binecredinciosul Împărat Iustinian cel Mare rămâne în istoria Bisericii și a lumii drept un model de conducător care a pus în slujba lui Dumnezeu întreaga sa pricepere și autoritate. El a înțeles că adevărata putere politică este aceea care slujește Adevărul dumnezeiesc, iar legile și hotărârile sale au fost călăuzite de această convingere profundă.
A trecut la cele veșnice în luna noiembrie a anului 565, lăsând în urmă o moștenire impresionantă, atât din punct de vedere material, precum: biserici, coduri de legi, orașe reconstruite, cât și spiritual: sinodul ecumenic, apărarea dogmelor ortodoxe, evlavia personală.
Sfântul Iustinian cel Mare a fost un adevărat împărat creștin, care și-a închinat întreaga domnie slujirii Domnului Iisus Hristos și Bisericii Sale. Pentru aceasta, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinților, cinstindu-l cu titlul de „binecredincios împărat”, alături de ceilalți mari apărători ai Ortodoxiei.
Domnia lui Iustinian ne oferă o lecție vie despre modul în care credința, înțelepciunea și autoritatea pot lucra împreună spre mântuirea oamenilor și spre zidirea Bisericii. Viața și faptele sale luminează și astăzi ca un far de nădejde în istoria Ortodoxiei, rămânând pentru toate vremurile un simbol al legăturii dintre împărăția pământească și cea cerească.