Pe 11 noiembrie 1918, după mai bine de patru ani de lupte îngrozitoare și pierderea a milioane de vieți, armele de pe Frontul de Vest au tăcut. Războiul care ar fi trebuit să pună capăt tuturor războaielor (”The war to end all wars”, după cum îl numise H.G. Wells) ajunsese la final. Deși unul dintre multele armistiții semnate în 1918, cel din 11 noiembrie a lăsat o moștenire globală de durată.
La o lună după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale Sophie, la 28 iulie 1914, Imperiul austro-ungar declarase război Serbiei. Aproape imediat–în decurs de șase zile–țările europene își vor declara, de asemenea, reciproc război. La început, cei mai mulți se așteptau ca acest conflict să dureze doar până la Crăciun. Pe parcursul următoarelor luni însă, a devenit clar că acest lucru nu se va întâmpla. Într-un interval de patru ani, peste douăzeci și una de țări declară război și se implică în Războiul Națiunilor. Conflictul, extins deja dincolo de Europa, a inclus mari mișcări ale coloniilor imperiale din Africa și Asia. Pe măsură ce a progresat, alte națiuni independente precum Japonia, Imperiul Otoman, Italia, Portugalia, Bulgaria, România, Grecia, China s-au alăturat luptei. Într-un final s-a dovedit a fi cel mai distructiv și mai răspândit război pe care îl văzuse vreodată lumea.
Soldat britanic la mormântul unui camarad lângă Capul Helles, peninsula Gallipoli, 1915
Abia în 1918 avea să se vadă sfârșitul războiului. Bulgaria a fost prima care a semnat un armistițiu, Armistițiul de la Salonic la 29 septembrie. La 30 octombrie, un armistițiu între Imperiul Otoman și Aliați punea capăt luptelor din Orientul Mijlociu. Doar câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, Imperiul Austro-Ungar în dezintegrare a semnat un armistițiu cu Puterile Aliate şi Asociate, reprezentate de Italia. Acesta se aplica numai Austriei, Ungaria semnând ulterior armistițiul separat de la Belgrad.
În vest, prăbușirea iminentă a armatei sale a determinat Germania, lipsită tot mai mult de resurse umane și materiale și confruntată cu posibilitatea unei invazii, să-și dorească un armistițiu. La 7 noiembrie 1918, cancelarul german, prințul Maximilian de Baden, a cerut încetarea ostilităților iar pe 9 noiembrie a anunțat abdicarea Kaiserului Wilhelm al II-lea, pe care liderii aliaților îl considerau responsabil pentru declanșarea războiului. În aceeași zi, urmare a izbucnirii Revoluției din noiembrie, care a îngrijorat autoritățile franceze și britanice, a fost proclamată Republica de la Weimar. Situația din Germania era de așa natură încât guvernul se temea de tulburări sociale majore cauzate de o penurie cronică de alimente. I-au dat ordin lui Matthias Erzberger să semneze orice i-ar fi pus aliații în față.
Când delegația germană a ajuns în Compiégne pe 8 noiembrie, a constatat că Aliații erau prea puțin înclinați spre concesii. Reprezentanții Germaniei au solicitat încetarea imediată a ostilităților, pentru a se evita vărsarea de sânge inutilă dar comandantul-șef al forțelor aliate, mareșalul Ferdinand Foch i-a informat că acest lucru nu se va întâmpla până ce nu se vor accepta termenii și semna armistițiul. Delegația Aliaților a ignorat în mare măsură cele Paisprezece Puncte pentru restabilirea păcii ale lui Woodrow Wilson, Președintele Statelor Unite ale Americii, și nu a lăsat loc de negociere. Partea germană a primit 72 de ore pentru a accepta termenii, care au fost intenționat severi pentru a împiedica Germania să reia luptele. Aceștia au inclus, printre altele, demilitarizarea completă, predarea flotei, a armamentului greu și a avioanelor, retragerea din Franța, Belgia, Luxemburg și Alsacia-Lorena (un teritoriu care fusese anexat de Germania în 1871 în urma războiului franco-prusac), eliberarea imediată a prizonierilor de război aliați.
Fotografie realizată în fața vagonului de tren al mareșalului Foch, în pădurea Compiègne, la semnarea armistițiului. Mareșalul este al doilea din dreapta
La ora 5:00, în dimineața zilei de 11 noiembrie 1918, o cale ferată liniștită dintr-o poiană a pădurii Compiègne, la aproximativ 90 km nord-est de Paris, i-a văzut pe liderii puterilor aflate în război adunându-se într-un fost vagon-restaurant, devenit cartierul general al mareșalul Foch, pentru a asista la ceremonia care avea să reducă la tăcere armele Marelui Război șase ore mai târziu, la 11 dimineața.
Vestea armistițiului a ajuns la forțele africane ale Germaniei, care luptau încă în Rhodesia de Nord (Zambia de astăzi), de-abia două săptămâni mai târziu. Comandanții germani și britanici au convenit apoi asupra protocoalelor pentru propria lor ceremonie de armistițiu.
Henry N. Gunther, un american de 23 ani, este considerat ultimul soldat care a murit în luptă în Primul Război Mondial. A fost ucis la 10:59, în timp ce ataca trupele germane uluite, care știau că armistițiul era la câteva secunde distanță. O scrisoare trimisă celor de acasă, în care se plângea de condițiile de pe front și își sfătuia un prieten să evite recrutarea cu orice preț, interceptată de cenzori, fusese considerată un semn de lipsă de patriotism și defetism și avusese drept consecință retrogradarea de la sergent la simplu soldat. În plus, fiindcă familia sa avea rădăcini germane, camarazii lui deveniseră bănuitori, având impresia că simpatiza cu partea adversă. Atacul disperat fusese ultima sa șansă pentru a-și recâștiga reputația și gradul.
Când scriitorul James M. Cain a scris un articol despre moartea tânărului pentru ziarul Baltimore Sun, această dinamică a devenit evidentă: „A murit pentru a-și dovedi loialitatea”, spunea titlul din 16 martie 1919. „Henry N. Gunther a simțit că se află sub un nor de suspiciune.” Cain, care fusese și el înrolat în armata americană, l-a descris pe Gunther ca pe un soldat chinuit de pierderea rușinoasă a gradului și care muncise întotdeauna din greu în rolul său de sergent de aprovizionare, indiferent de sentimentele sale personale față de armată.
Placă ce-l comemorează pe Henry N. Gunther, Cimitirul Preasfântului Răscumpărător (Most Holy Redeemer), Baltimore, MD, dezvelită pe 11 noiembrie 2010
După război, s-au auzit multe voci indignate de faptul că atât de mulți soldați au murit în ultima zi a războiului, mai ales în orele de după semnarea tratatului, cât încă nu intrase în vigoare. În Franța, pe multe morminte ale soldaților francezi decedați pe 11 noiembrie a fost trecută data de 10 noiembrie. În Statele Unite, Congresul a deschis o investigație pentru a afla de ce s-a întâmplat asta și dacă liderii Forțelor Expeditionare Americane, inclusiv John Pershing, au vreo vină. În cele din urmă, nimeni n-a fost găsit vinovat pentru decesele întâmplate în ultimele ore ale Marelui Război, pentru simplul motiv că o concluzie diferită ar fi întinat imaginea armatei americane victorioase.
Faptul că un politician, Matthias Erzberger, nu un militar, a condus delegația germană care a semnat armistițiul a devenit parte integrantă a mitului ”cuțitului înfipt în spate” (Dolchstoß in den Rücken). Armata germană ar fi fost „neînvinsă pe teren” și a fost „înjunghiată în spate”, adică i s-a refuzat sprijinul într-un moment crucial de către civilii sătui de război și defetiști și de liderii acestora. Ideea a fost adoptată la scurt timp după încheierea războiului de însuși Ludendorff și de alți generali germani care nu au vrut să admită că situația militară a Germaniei în noiembrie 1918 era lipsită de speranță și care au încercat să salveze astfel onoarea armatei germane. Legenda și-a găsit curând locul în istoriografia germană și a fost preluată de agitatorii politici de dreapta care susțineau că în ultimele etape ale războiului propaganda aliată a subminat moralul civililor și că politicienii trădători, ”criminalii din noiembrie”, se grăbiseră să accepte cererile Aliaților, semnând armistițiul. Adolf Hitler a devenit în cele din urmă cel mai important dintre acești agitatori.
O copie a vagonului în care a fost semnat Armistițiul din 11 noiembrie 1918 între Aliați și Germania și Armistițiul din 22 iunie 1940 între Germania nazistă și Franța
Fiind martora unui astfel de eveniment, locul pădurii Compiègne în istorie era deja asigurat. Totuși, 22 de ani mai târziu, ochii lumii aveau să se concentreze din nou asupra acestei păduri străvechi, în împrejurări mult mai dramatice. Nici povestea vagonului nu se termină aici. Urma să vadă un alt armistițiu, de data aceasta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1940, forțele Germaniei naziste copleșiseră Franța și capitularea era iminentă. Pe 22 iunie, o coloană de mașini pavoazate cu svastici, în care se aflau Adolf Hitler și Înaltul comandament al Wehrmacht-ului, a intrat în poiană. După ce și-a luat timp să studieze cu dispreț inscripția de pe memorialul Alsacia-Lorena, care înfățișa un vultur german străpuns de o sabie, Fuhrer-ul s-a urcat la bordul aceluiași vagon, adus special din muzeul în care se afla, și a insistat să stea pe locul unde stătuse mareșalul Foch, în timp ce francezii îi acceptau condițiile. După care a ordonat distrugerea complexului memorial, mai puțin statuia lui Foch, probabil pentru ca acesta să vadă, de dincolo de moarte, dezastrul.
Înțelegând faptul că istoria are prostul obicei să se repete, a aranjat transferul vagonului la Berlin, unde a fost expus o vreme, într-un parc central. Mai târziu a fost mutat în Crawinkel, Turingia–acolo a și fost distrus, de soldații care îl păzeau, în momentul în care au observat trupele americane înaintând spre oraș. Situl istoric Clairière de l’Armistice (Poiana Armistițiului) a fost refăcut identic la sfârșitul anilor ’40, prizonierii de război germani fiind folosiți la reconstrucția acestuia. Vagonul de tren aflat acum acolo a fost fabricat în 1913 în același lot ca cel original și, de asemenea, a făcut parte din trenul de campanie al mareșalului Foch, deci nu este doar o copie oarecare. Pe 5 mai 1994, un stejar tânăr din pădurea de la Crawinkel, simbol al speranței pentru pace, a fost transplantat în cea din Compiégne.
La ora 11 din a 11-a zi a celei de-a 11-a luni a anului 1918, Marele Război s-a încheiat. Numărul total al victimelor militare și civile a fost de aproximativ 40 de milioane: 21 de milioane de răniți și 20 de milioane de morți–în jur de 10 milioane de soldați și aproximativ 10 milioane de civili, răpuși de boli, frig, inaniție ori în urma unor crime de război și masacre. Poate de aceea sfârșitul războiului a fost întâmpinat cu un amestec de emoții: ușurare, bucurie, neîncredere și un sentiment profund de pierdere.
Dacă-ți plac incursiunile prin istorie, te-ar putea interesa și povestea lui Mary Anderson