În gândirea creștin-ortodoxă, mucenicia este adesea asociată cu vărsarea sângelui, cu mărturisirea lui Hristos în fața prigonitorilor și cu moartea primită pentru credință.
Această formă de mucenicie este, fără îndoială, una dintre cele mai înalte trepte ale jertfei creștine. Totuși, Tradiția Bisericii ne descoperă și o altă formă de mucenicie, mai tainică, mai ascunsă ochilor lumii, dar nu mai puțin grea și nu mai puțin încununată de Dumnezeu: mucenicia lăuntrică, lupta omului cu propria sa natură căzută.
Biruința care nu se vede, dar hotărăște mântuirea
Domnul Însuși spune: „Celui ce biruieşte îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui.” Aceste cuvinte nu se referă doar la biruințe exterioare, ci mai ales la biruința asupra păcatului, asupra patimilor și asupra pornirilor firii stricate. În acest sens, biruința adevărată nu se câștigă pe câmpul de luptă al istoriei, ci în adâncul inimii.
Pornind de la cuvântul adânc al Sfântul Teofan Zăvorâtul, din lucrarea Viața lăuntrică, vom încerca să arătăm de ce cel ce își biruiește natura este, în sens deplin, un adevărat mucenic înaintea lui Dumnezeu.
Biruința lui Hristos, temelia oricărei biruințe omenești
Hristos este Cel dintâi Biruitor. El nu a biruit doar moartea prin Înviere, ci a biruit păcatul, ascultând deplin de Tatăl, „până la moarte, și încă moarte pe cruce”. Ascultarea Sa desăvârșită este opusul neascultării lui Adam și temelia mântuirii noastre.
Când Domnul spune: „precum şi Eu am biruit”, El ne arată că biruința noastră nu este una autonomă, ci participare la biruința Sa. Omul nu poate birui natura căzută prin simple eforturi morale, ci doar prin harul lui Dumnezeu, primit și lucrător în cel ce se smerește și se luptă.
A ședea „pe scaunul” lui Hristos nu înseamnă slavă lumească, ci comuniune cu El, împărtășire din viața dumnezeiască. Această promisiune este adresată „celui ce biruiește”, adică celui ce rămâne credincios în luptă, chiar și atunci când această luptă este nevăzută de oameni.
Darurile firii și lipsa luptei duhovnicești
Sfântul Teofan atrage atenția asupra unui adevăr delicat, dar esențial: nu orice virtute este rodul luptei duhovnicești. Există oameni care, prin fire, sunt blânzi, liniștiți, ascultători sau lipsiți de patimi grosiere. Aceste calități sunt daruri ale lui Dumnezeu, dar ele nu constituie, în sine, prilej de cunună.
De ce? Pentru că nu au fost dobândite prin nevoință. Acolo unde nu există luptă, nu există nici biruință. Acolo unde nu există durere, nu există nici mucenicie. Virtuțile primite de la natură sunt asemenea unui capital inițial, dar ele trebuie lucrate, încercate și adâncite pentru a deveni mântuitoare.
Pericolul pentru acești oameni este autosuficiența: impresia că sunt „buni” fără efort, fără pocăință, fără conștiința propriei neputințe. O astfel de stare poate deveni o piedică în calea adevăratei vieți duhovnicești.
Lupta cu firea, adevărata arenă a muceniciei
Adevărata luptă începe atunci când omul se ridică împotriva propriei sale firi căzute. Sfântul Teofan spune limpede: încununat este cel care, fiind mânios de la natură, dobândește nerăutatea; cel înclinat spre neînfrânare, care ajunge înfrânat; cel voluntar și aspru, care devine blând, liniștit și supus.
Această transformare nu este una superficială, ci o adevărată răstignire a omului vechi. Ea presupune durere, renunțare, lacrimi și perseverență. De multe ori, această luptă durează o viață întreagă și rămâne necunoscută celor din jur.
Tocmai de aceea, ea este mucenicie: pentru că implică o moarte continuă față de sine, față de voia proprie și față de patimi. Este o jertfă zilnică, adusă pe altarul inimii.
Mucenicia fără sânge și cununa nevăzută
Biserica vorbește despre „mucenicia fără sânge”, proprie monahilor, dar nu exclusiv lor. Orice creștin care se luptă sincer cu patimile sale, care își înfrânează limba, gândurile, mânia, iubirea de sine și poftele, este un mucenic în sens duhovnicesc.
Această mucenicie nu este spectaculoasă. Nu atrage aplauze și nu este consemnată în cronici. Dar ea este cunoscută de Dumnezeu, Care vede „în ascuns” și răsplătește pe față. Cununa ei nu este una pământească, ci cerească.
Spre deosebire de mucenicia sângelui, care se împlinește într-un moment, mucenicia lăuntrică se întinde pe ani și decenii. De aceea, ea cere răbdare, statornicie și nădejde neclintită în ajutorul lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu și libertatea omului
Biruința asupra naturii umane nu este rezultatul exclusiv al voinței omului, dar nici nu se realizează fără ea. Este o lucrare sinergică: harul lui Dumnezeu și strădania omului lucrând împreună.
Harul întărește, luminează și vindecă, dar omul trebuie să consimtă, să se ridice după fiecare cădere și să nu deznădăjduiască. De multe ori, căderile repetate sunt îngăduite tocmai pentru a zdrobi mândria și a întări smerenia.
Cel ce biruiește nu este cel ce nu cade niciodată, ci cel ce se ridică de fiecare dată, cu pocăință sinceră și cu încredere în mila lui Dumnezeu.
Crucea purtată în viața de zi cu zi
În lumea contemporană, în care prigoana sângeroasă este mai rară în anumite spații, lupta cu patimile rămâne universală și extrem de actuală. Mânia, desfrânarea, mândria, egoismul și iubirea de plăcere sunt mai prezente ca oricând, fiind adesea justificate sau chiar promovate.
În acest context, cel care se împotrivește curentului lumii, care alege înfrânarea, blândețea, iertarea și ascultarea de poruncile lui Hristos, este un adevărat mărturisitor. El poartă crucea nu în mod simbolic, ci concret, în viața de zi cu zi.
Nădejdea celui ce biruiește
Cel ce și-a biruit natura umană este cu adevărat mucenic, pentru că a trecut prin focul luptei lăuntrice și a ales să moară față de păcat pentru a trăi în Hristos. Această mucenicie este grea, tainică și de lungă durată, dar este adânc prețuită de Dumnezeu.
Cuvintele Domnului rămân valabile pentru fiecare creștin: „Celui ce biruieşte îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu.” Aceasta este făgăduința care dă sens luptei noastre zilnice și ne întărește în nădejdea că orice lacrimă, orice nevoință și orice biruință lăuntrică nu rămân nerăsplătite, ci ne apropie de împărăția lui Dumnezeu.