Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare este una dintre cele mai luminoase și statornice figuri ale monahismului ortodox din secolul al V-lea.
Viața sa, plină de nevoință, rugăciune, ascultare și minuni, a fost rânduită de Dumnezeu nu doar spre desăvârșirea personală, ci și spre mângâierea și întărirea Bisericii, aflată în vremuri de frământări dogmatice și prigoane.
Nu întâmplător, numele său, care se tâlcuiește „veselie” sau „bunăvoire”, a devenit simbol al păcii, al credinței drepte și al bucuriei duhovnicești.
Nașterea minunată și copilăria aleasă
Sfântul Cuvios Eftimie s-a născut în cetatea Melitina din Armenia, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, din părinți binecredincioși, Pavel și Dionisia. Aceștia, deși bogați și de bun neam, purtau o mare durere: lipsa de copii. Ani îndelungați s-au rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, stăruind mai ales în biserica Sfântului Mucenic Polieuct, cerând cu smerenie rod al pântecelui.
Rugăciunea lor a fost ascultată. Printr-o vedenie dumnezeiască li s-a vestit nașterea unui fiu, care va aduce bucurie Bisericilor lui Dumnezeu. De aceea, copilul a primit numele Eftimie, care în limba greacă înseamnă „veselie”. Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, el s-a născut din pântece sterp, fiind încă din pruncie ales și dăruit lui Dumnezeu.
Rămas orfan de tată la vârstă fragedă, Eftimie a fost adus de mama sa în grija episcopului Melitinei, Otreie, care, văzând curăția și înțelepciunea copilului, l-a primit ca pe un fiu duhovnicesc. L-a crescut în casa episcopală, l-a rânduit în ceata slujitorilor Bisericii și i-a purtat grijă cu dragoste părintească, încredințându-l dascălilor pentru a deprinde Sfintele Scripturi și rânduiala vieții bisericești.
Formarea duhovnicească și slujirea în Biserică
Încă din tinerețe, Eftimie s-a arătat plin de râvnă pentru viața curată, întrecându-i pe cei de o seamă cu el în post, rugăciune și ascultare. Deși dorea liniștea și retragerea, a primit, din ascultare, hirotonia întru preot și a fost însărcinat cu purtarea de grijă a mănăstirilor și schiturilor din mitropolia Armeniei. Această slujire, deși plină de responsabilități, nu i-a stins dorul după viața pustnicească, ci l-a adâncit și mai mult.
La vârsta de 29 de ani, cu binecuvântare, a plecat la Ierusalim, dorind să se închine la Sfintele Locuri și să-și închine întreaga viață nevoinței. Acolo l-a întâlnit pe Cuviosul Teoctist, cu care a legat o prietenie duhovnicească desăvârșită, „ca un singur suflet în două trupuri”.
Viața pustnicească și darurile Sfântului Duh
După o vreme de nevoință în mănăstirea Faran, cei doi s-au retras într-o peșteră din pustia de lângă Iordan, ducând o viață aspră de sihăstrie. Postul, privegherea și rugăciunea neîncetată i-au curățit sufletul și i-au adus darurile Sfântului Duh: darul vindecărilor, al înainte-vederii și al facerii de minuni.
Dumnezeu nu a lăsat însă lumina să rămână ascunsă. Descoperiți de păstori, Eftimie și Teoctist au devenit repede cunoscuți, iar în jurul lor s-au adunat mulți ucenici dornici de viață duhovnicească. Astfel a luat naștere Lavra Sfântului Eftimie, una dintre cele mai importante vetre monahale din Țara Sfântă.
Sfântul Cuvios Eftimie nu căuta slava oamenilor. De multe ori se retrăgea în pustie pentru liniște, revenind doar sâmbăta și duminica pentru a-i întări pe frați și pe pelerinii care veneau la el. Prin rugăciunea sa, a vindecat boli grele, a alungat demoni, a adus ploaie peste pământurile secătuite și a înmulțit pâinile, hrănind sute de oameni flămânzi.
Învățător al ascultării și al iubirii de străini
Viața Sfântului Cuvios Eftimie este presărată cu pilde adânci despre ascultare. Un astfel de exemplu este cel al monahului Auxentie, care a refuzat o ascultare în obște. Prin cuvânt profetic și printr-o mustrare plină de iubire, Sfântul l-a adus la pocăință, arătând că „Dumnezeu mai mult voiește ascultarea decât jertfa”, iar neascultarea aduce moarte sufletului.
La fel de puternică a fost și învățătura sa despre iubirea de străini. Când Lavra se afla în mare lipsă, Sfântul a poruncit să fie hrăniți patru sute de călători. Prin minune dumnezeiască, puținele provizii s-au înmulțit, asemenea minunii făinii și a untdelemnului din vremea prorocului Ilie. De aceea îi îndemna pe ucenici să nu închidă niciodată porțile mănăstirii, căci primirea de străini este jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.
Apărător al dreptei credințe
Sfântul Cuvios Eftimie a fost contemporan și prieten duhovnicesc cu marii părinți ai pustiei: Simeon Stâlpnicul, Sava cel Sfințit și Teodosie cel Mare. Împreună, au apărat dreapta credință împotriva ereziilor vremii. Prin cuvântul și rugăciunea sa, Eftimie a întors la Ortodoxie chiar și pe împărăteasa Evdochia, căzută pentru o vreme în rătăcirea lui Eutihie.
Adormirea și moștenirea duhovnicească
Ajuns la adânci bătrâneți, la vârsta de 97 de ani, Sfântul Cuvios Eftimie și-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 473, în vremea împăratului Leon cel Mare. La înmormântarea sa au participat mulțimi de monahi și pelerini, precum și patriarhul Ierusalimului, care a așteptat până seara pentru a putea săvârși slujba, din pricina mulțimii celor veniți să-i dea ultima sărutare.
La câteva zile după adormirea sa, Sfântul s-a arătat ucenicului său Dometian, plin de lumină și bucurie cerească, adeverind că s-a mutat în ceata drepților.
Viața Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare rămâne până astăzi un model desăvârșit de ascultare, smerenie, iubire de oameni și statornicie în dreapta credință. El este un adevărat părinte al pustiei, care a transformat asprimea deșertului într-o grădină duhovnicească și a lăsat Bisericii o moștenire vie, lucrătoare și plină de har.
Troparul Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare
Glasul 4
Veseleşte-te pustiu care nu rodeai, bucură-te ceea ce nu aveai durere; că bărbatul doririlor Duhului ţi-a înmulţit ţie fii, sădindu-i cu dreapta cinstire de Dumnezeu şi hrănindu-i cu înfrânarea, spre împlinirea faptelor bune. Cu ale cărui rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare
Glasul 8
Ca nişte pârgă a firii…
Întru cinstita naşterea ta, făptura a aflat veselie; şi întru Dumnezeiasca pomenirea ta, cuvioase, bucurie a primit de pe urma multelor tale minuni; din care dai destul şi sufletelor noastre şi ne curăţeşte de spurcăciunea păcatelor, ca să cântăm: Aliluia.