Biserica Învierii din Ierusalim, cunoscută și sub numele de Sfântul Mormânt, este unul dintre cele mai sfinte și cinstite locuri ale creștinătății. În ea se află atât Golgota, locul răstignirii Mântuitorului, cât și mormântul în care a fost pus Trupul Său, din care a răsărit lumina Învierii. Sfințirea acestei biserici, care a avut loc la 13 septembrie 335, reprezintă nu doar o biruință a credinței asupra păgânismului, ci și o înnoire a memoriei locurilor mântuitoare. Ziua târnosirii este prăznuită de Biserica Ortodoxă ca o sărbătoare a biruinței lui Hristos în lume și a biruinței Bisericii Sale asupra puterilor întunericului.
Profanarea locurilor sfinte de către păgâni
După Patima cea de bunăvoie a Domnului Iisus Hristos, după Înviere și Înălțarea Sa la cer, locurile unde s-a săvârșit mântuirea lumii au rămas în amintirea vie a creștinilor. Însă, odată cu distrugerea Ierusalimului de către împăratul roman Tit (anul 70), cetatea a intrat într-o perioadă de durere și rușine. Cel mai grav a fost ceea ce s-a întâmplat în vremea împăratului Adrian (117-138), care a căutat să șteargă orice urmă a lui Hristos și a lucrării Sale. Acesta a refăcut cetatea sub numele de „Elia Capitolina”, iar pe locurile sfinte a ridicat temple păgâne.
Astfel, mormântul Domnului a fost acoperit cu pământ și pietre, pentru a fi ascuns privirilor, iar pe Golgota s-a zidit un templu al zeiței Venera. Deasupra mormântului dumnezeiesc a fost așezat un idol al lui Jupiter. În Betleem, unde Se născuse Domnul Iisus Hristos, a fost ridicat un altar păgân pentru idolul Adon. În felul acesta, cel ce conducea atunci Imperiul voia să șteargă din amintirea oamenilor nu doar numele Ierusalimului, ci și pomenirea lui Hristos și a minunilor Sale. Locul Jertfei Mielului lui Dumnezeu devenise loc de jertfe spurcate demonilor, iar acolo unde Fiul Preacuratei Se născuse se săvârșeau ritualuri rușinoase.
Această batjocură nu a durat însă pentru totdeauna, căci Dumnezeu, Cel ce a ridicat din morți pe Hristos, a ridicat și oameni credincioși prin care s-a restabilit cinstea locurilor sfinte.
Împăratul Constantin și Sfânta Elena, slujitori ai voii lui Dumnezeu
Dumnezeu a rânduit ca, odată cu convertirea la creștinism a împăratului Constantin cel Mare (306-337), să înceapă o nouă epocă pentru Biserica Sa. După biruința de la Podul Milvius (312), Constantin a acordat libertate creștinilor prin Edictul de la Milano (313), punând capăt persecuțiilor cumplite.
Împăratul Constantin, luminat de harul lui Dumnezeu, a dorit să redea strălucirea Ierusalimului și să înnoiască locurile sfinte. Spre aceasta a trimis-o pe maica sa, Sfânta Elena, împreună cu mult aur, pentru a începe lucrările. Însoțită de Patriarhul Macarie al Ierusalimului, Sfânta Elena a curățit cetatea de idolii și templele păgâne, a descoperit mormântul Domnului și Cinstita Cruce, pe care fusese răstignit Hristos.
Zidirea Bisericii Învierii
Pe locurile curățite de spurcăciuni, împărăteasa Elena a întemeiat o biserică mare și preafrumoasă, care să cuprindă atât Golgota, cât și mormântul Domnului, întrucât acestea se aflau aproape unul de altul. Sfântul Evanghelist Ioan mărturisește: „Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat.” (Ioan 19, 41). Biserica ridicată aici a primit numele de Martirion, adică „Mărturie”, ca o mărturie a Patimii și a Învierii Domnului.
Lucrarea Sfintei Elena nu s-a limitat doar la Ierusalim. Ea a zidit biserici și în Betleem, pe locul Nașterii Domnului, și pe Muntele Măslinilor, unde Domnul Iisus Hristos S-a înălțat la cer. În felul acesta, împărăteasa a sfințit cu locașuri de rugăciune locurile cele mai importante din viața Mântuitorului.
Moștenirea împărtășită Bisericii
Deși Sfânta Elena a trecut la Domnul înainte de finalizarea lucrărilor, fiul ei, Constantin, a continuat și a desăvârșit ridicarea Bisericii Învierii. În anul 335, împăratul a sărbătorit treizeci de ani de domnie, iar în același timp a fost târnosită biserica din Ierusalim. Sfințirea a fost săvârșită de mulțime de episcopi, adunați la un sinod local la Tir, care s-au mutat apoi în Sfânta Cetate pentru a participa la marea sărbătoare.
Această târnosire a fost văzută de toți ca o biruință a Bisericii lui Hristos. Dacă până nu demult creștinii erau persecutați și omorâți, acum însuși împăratul se pleca în fața Crucii, iar locurile odinioară pângărite deveneau locașuri de rugăciune și izvor de har. Biserica Învierii a fost privită ca simbolul triumfului credinței și ca model pentru multe alte biserici ridicate în lume.
Semnificația duhovnicească a târnosirii
Sfințirea Bisericii Învierii nu este doar un eveniment istoric, ci și o realitate duhovnicească vie. Ea ne amintește că Domnul Iisus Hristos, Cel ce a murit și a înviat, este piatra cea din capul unghiului a Bisericii Sale. Biserica nu este doar ziduri, ci Trupul lui Hristos, alcătuit din credincioși. Totuși, locurile sfinte și lăcașurile de rugăciune au o importanță deosebită, căci ele devin spații de întâlnire cu Dumnezeu.
Târnosirea unei biserici înseamnă curățirea și sfințirea ei, așa cum și sufletul nostru este chemat să fie curățit de păcat și sfințit prin harul Duhului Sfânt. Dacă păgânii au căutat să acopere și să întineze mormântul Domnului, tot așa și patimile caută să ascundă în sufletul nostru chipul lui Hristos. Dar prin credință, prin pocăință și prin lucrarea harului, locul inimii se curățește și devine biserică vie a lui Dumnezeu.
Continuitatea sărbătorii
De la târnosirea din anul 335 și până astăzi, Biserica Ortodoxă prăznuiește în fiecare an, la data de 13 septembrie, sfințirea Bisericii Învierii din Ierusalim. Această zi este pusă înaintea marii sărbători a Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), pentru că între descoperirea Crucii și ridicarea bisericii există o legătură indestructibilă. Crucea și Învierea nu pot fi despărțite: prin Cruce vine biruința, iar prin Înviere se descoperă plinătatea biruinței.
Sărbătoarea ne amintește și de faptul că Biserica este chemată necontenit la înnoire. După cum Constantin și Elena au înnoit locurile sfinte, așa fiecare creștin este chemat să-și înnoiască viața prin credință, prin pocăință și prin trăirea Evangheliei.
Târnosirea Bisericii Învierii din Ierusalim rămâne un moment de răscruce în istoria Bisericii și o sărbătoare de mare bucurie pentru toți credincioșii
Ea arată biruința luminii asupra întunericului, a Domnului Iisus Hristos asupra diavolului, a vieții asupra morții. Biserica Învierii este „Martorul” cel mai puternic al faptului că Domnul Iisus Hristos a înviat cu adevărat și că mormântul este gol.
Astăzi, creștinii din toată lumea se îndreaptă cu sufletul spre Ierusalim, amintindu-și că acolo, pe Golgota și în mormântul gol, s-a săvârșit mântuirea lumii. Așa cum Sfântul Constantin și Sfânta Elena au curățit locurile sfinte de idolii păgâni, tot astfel și noi suntem chemați să curățim sufletele noastre de patimi, pentru ca Domnul Iisus Hristos să locuiască întru noi.
Astfel, sărbătoarea târnosirii Bisericii Învierii nu este doar amintirea unui eveniment trecut, ci chemarea vie la o înnoire continuă a vieții noastre în Hristos, Cel ce este Învierea și Viața.
Condac la Praznicul Înnoirilor Sfintei Biserici a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos
Ca un cer mult luminos s-a arătat Biserica, luminând pe toţi credincioşii, întru care stând, cântă: această casă întăreşte-o, Doamne.
Tropar la Praznicul Înnoirilor Sfintei Biserici a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos
Precum ai arătat, Doamne, podoaba Tăriei celei de sus şi celor de jos frumuseţea Sfântului Locaş al Măririi Tale, pe care întăreşte-l în veacul veacului, primeşte şi rugăciunile noastre, ale celor care neîncetat se aduc Ţie într-însul. Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Cel Ce eşti Viaţa şi Învierea tuturor.