Creștinismul nu a prins rădăcini în liniște. Nu a fost o religie acceptată de la început, ci una care a crescut sub presiune, în persecuții, în temnițe și în sânge vărsat. Mărturisirea lui Iisus Hristos în fața păgânismului era un act de curaj care putea costa viața. În acest context dur și neiertător, s-au ridicat mărturisitori ai credinței în toate colțurile Imperiului Roman și dincolo de el. Unul dintre cele mai impresionante exemple de martiriu colectiv este cel al Sfinților 26 de Mucenici din Goția, pomeniți de Biserica Ortodoxă la data de 26 martie.
Acești sfinți, puțin cunoscuți în afara cercurilor teologice sau istorice, ne amintesc de rădăcinile adânci și dureroase ale creștinismului în zona carpato-danubiano-pontică. Într-o vreme în care creștinismul pătrundea în rândul popoarelor barbare, acești mucenici au preferat moartea decât să se lepede de Iisus Hristos.
Contextul istoric: creștinismul în Dacia și Goția
După retragerea administrației romane din Dacia (271 d.Hr.), teritoriul a rămas într-un contact permanent cu Imperiul Roman, dar nu a mai fost sub autoritatea sa directă. Teritoriile ocupate de goți – în special zona de nord a Dunării de Jos – deveniseră spații de tranziție între Imperiul Roman și triburile migratoare. Chiar dacă autoritatea politică romană a dispărut, influența culturală și religioasă a rămas puternică.
Goții au început să primească Evanghelia prin intermediul prizonierilor romani, al coloniștilor creștini și al misionarilor. La mijlocul secolului al IV-lea, creștinismul deja prinsese contur în rândul acestui popor. De altfel, celebrul episcop got Wulfila (Ulfila), cel care a tradus Biblia în limba gotică, este o dovadă clară a interesului spiritual și cultural al acestora.
Dar nu toți conducătorii goți au privit cu ochi buni această „religie nouă”. În mod particular, regele Atanaric, conducător păgân și conservator, a inițiat o prigoană sistematică împotriva creștinilor. Pentru el, creștinismul nu era doar o amenințare religioasă, ci una politică: o punte culturală spre Imperiul Roman și o slăbire a tradițiilor gotice.
Cine au fost cei 26 de Mucenici ?
Sfinții 26 de Mucenici din Goția au fost creștini din rândul goților care au refuzat să aducă jertfă idolilor, conform poruncii lui Atanaric. În loc să se plece în fața zeităților păgâne, au ales să rămână fideli lui Hristos. Printre aceștia, se remarcă numele Sfântului Mucenic Sava de la Buzău, pomenit separat în calendar (12 aprilie), dar legat de același context de persecuție. Totuși, în cazul celor 26 de mucenici, numele lor nu s-au păstrat în mod complet în izvoarele istorice.
Sfinții 26 de mucenici au pătimit în Goția, din care doi au fost preoți: Vatus și Virca; cu acesta din urmă au pătimit și doi fii și trei fiice ale lui; apoi unul, Aprilla, a fost monah; unsprezece au fost mireni: Avip, Agna, Riax, Igatrax, Iscoos, Sila, Sighita, Suiril, Seimvla, Terma, Filga; și șapte femei: Ana, Alla, Varis, Moico, Mamica, Birgo și Animais.
Au fost arestați, judecați sumar și arși de vii într-o casă, ca pedeapsă pentru refuzul de a participa la ritualurile păgâne.
Martiriul lor este pomenit de Sozomen, un istoric bisericesc din secolul al V-lea, dar și de surse din tradiția răsăriteană care au preluat și transmis povestea lor ca exemplu de credință.
Ce simbolizează martiriul lor?
Cei 26 de mucenici nu au fost teologi, nu au scris tratate, nu au ținut predici. Nu au fost reținuți pentru minuni sau fapte uimitoare. Însă moartea lor vorbește despre ceva esențial: curajul de a fi creștin într-o lume ostilă.
În secolul al IV-lea, creștinismul devenea religie oficială în Imperiul Roman, dar dincolo de granițele acestuia, lucrurile arătau altfel. Acolo, a fi creștin era un act de rebeliune. Sfinții mucenici au fost tineri și bătrâni, bărbați și femei, simpli credincioși care nu au făcut altceva decât să își trăiască credința în mod sincer și statornic. Au fost arși pentru că au refuzat să mintă. Au fost uciși pentru că au ales să nu se prefacă.
Într-o lume în care loialitatea era cerută zeilor și conducătorilor, acești oameni au preferat să fie loiali Domnului Iisus Hristos.
O moștenire vie
Martirii nu sunt doar personaje istorice. Ei devin, în conștiința Bisericii, repere. Îi pomenim nu doar ca să ne amintim de suferința lor, ci ca să ne verificăm pe noi înșine. Suntem noi gata să ne asumăm credința cu aceeași sinceritate?
Într-o vreme în care libertatea religioasă este, cel puțin formal, garantată, martiriul pare un lucru de domeniul trecutului. Dar martirajul nu este doar fizic. Într-o societate în care valorile creștine sunt adesea ridiculizate sau ignorate, a trăi ca un creștin autentic înseamnă, uneori, o formă de martiraj interior: refuzul compromisului, al minciunii, al superficialității.
Sfinții 26 de Mucenici din Goția ne obligă să ne întrebăm: ce înseamnă să rămâi statornic într-o lume care vrea să te schimbi? Ce înseamnă să îți păstrezi verticalitatea în fața presiunii?
Prăznuirea liturgică
În data de 26 martie, Biserica Ortodoxă face pomenirea acestor mucenici. Troparul și condacul zilei le pun accentul nu pe suferință, ci pe biruință. Focul care i-a mistuit pe pământ a fost, pentru ei, un botez în Împărăția lui Dumnezeu. Această zi este mai mult decât o comemorare. Este o chemare la autenticitate.
Sfinții 26 de Mucenici din Goția sunt mărturisitori reali, concreți, ai unei credințe pentru care merită să trăiești și, în caz extrem, să mori.
Într-o lume care caută modele, acești sfinți ne oferă ceva rar: un exemplu de fidelitate totală, fără calcule, fără negociere. Într-o vreme în care creștinismul este deseori diluat, acești mucenici vin ca un șoc de luciditate: credința nu e un moft cultural, ci un angajament radical. Memoria lor nu se păstrează doar în sinaxare și calendare, ci în viața fiecărui om. Pentru asta, îi cinstim. Și pentru asta, îi pomenim cu speranță și respect.