În panteonul duhovnicesc al Ortodoxiei românești din secolul al XX-lea, Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus strălucește ca un luminător al inimilor, un părinte al păcii și al discernământului, un monah care a unit în chip armonios cultura teologică aleasă cu smerenia adâncă și dragostea lucrătoare.
Nașterea și formarea duhovnicească
Sfântul Cuvios Serafim s-a născut la 27 octombrie 1912, în satul Totoi, județul Alba, primind la botez numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Părinții săi, Nechifor și Catalina, oameni simpli, dar adânc ancorați în credința ortodoxă, i-au sădit din fragedă pruncie dragostea pentru Dumnezeu și pentru cele sfinte. Chipul mamei sale, pe care îl va evoca mai târziu ca pe o „floare a bunătății”, i-a rămas ca icoană a iubirii iertătoare și a blândeții creștine.
Încă din copilărie, tânărul Dimitrie se arăta atras de rugăciune, de liniștea lăuntrică și de cunoașterea lucrurilor dumnezeiești. Această chemare l-a condus firesc spre Academia Teologică Andreiană din Sibiu, unde a studiat între anii 1932–1936. Aici s-a remarcat nu doar prin inteligență și seriozitate, ci și prin viață curată și purtare aleasă, fiind apreciat ca unul dintre cei mai distinși studenți ai vremii, deși trăia în sărăcie.
La finalul studiilor, marele teolog și mărturisitor Dumitru Stăniloae, rector al Academiei, i-a recunoscut valoarea și l-a recomandat pentru un post administrativ, însă inima tânărului teolog era deja aplecată spre o altă slujire, cea monahală. Dorința de a-L urma pe Hristos cu întreaga ființă îl frământa adânc, iar această luptă lăuntrică a purtat-o în taină, înaintea lui Dumnezeu.
Chemarea monahală și experiența athonită
În noiembrie 1938, a fost hirotonit diacon, iar la scurt timp, cu binecuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan, a plecat în Sfântul Munte Athos, împreună cu Cuviosul Arsenie Boca. Cei doi s-au nevoit timp de șase luni la Chilia Sfântul Ipatie, sub povățuirea ieroschimonahului Teodosie Domnariu și cu folos duhovnicesc de la marele isihast român Antipa Dinescu.
Athosul i-a marcat profund sufletul. Râvna călugărilor, disciplina lor, punctualitatea la sfintele slujbe, respectarea cu sfințenie a rânduielilor canonice și apărarea dreptei credințe cu prețul vieții au devenit pentru el repere statornice. Mai târziu avea să mărturisească faptul că această experiență l-a întărit definitiv în hotărârea de a îmbrățișa îngerescul chip monahal.
După Athos, a urmat un an de studii la Facultatea de Teologie din Atena, unde a aprofundat limba greacă și a tradus texte din Sfinții Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și din Părinții filocalici, sporindu-și astfel comoara teologică și duhovnicească.
Mănăstirea Sâmbăta de Sus, loc al jertfei și al slujirii
Întors în țară, s-a stabilit la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ctitoria Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. În anul 1941 a primit tunderea în monahism, luând numele Serafim, iar în același an a fost hirotonit preot. În anul 1944, în vremuri tulburi, marcate de război și de începuturile regimului comunist, a fost numit stareț al mănăstirii.
Timp de zece ani, Cuviosul Serafim a purtat cu răbdare și discernământ povara stăreției. A reușit să refacă nu doar zidurile mănăstirii, ci mai ales viața duhovnicească a obștii, formând monahi statornici în rugăciune, ascultare și dragoste frățească. Blândețea sa, unită cu fermitatea rânduielii, a făcut din Sâmbăta de Sus un adevărat liman duhovnicesc pentru credincioși.
După retragerea din stăreție, s-a dedicat aproape în întregime slujirii ca duhovnic. Mulțimi de oameni veneau să-și deschidă sufletul înaintea lui, găsind în cuvântul său mângâiere, luminare și pace.
Cuvinte de învățătură și discernământ duhovnicesc
Învățătura Cuviosului Serafim era simplă, dar adâncă. El îndemna mereu la recunoștință față de Dumnezeu și la trăirea vie a credinței: „Dumnezeu rămâne cu noi cât timp facem voia Lui. Când nu-L ascultăm, ne lasă uneori singuri, ca să vedem cât este de greu fără El.”
Pentru el, slujirea în biserică și dragostea față de oameni erau cele două axe ale vieții creștine. Preotul, spunea el, trebuie să trăiască având permanent înainte prezența lui Hristos și să se poarte cu fiecare suflet așa cum ar face Însuși Mântuitorul: cu înțelegere, milă și jertfelnicie.
În ceea ce privește aplicarea canoanelor, Cuviosul Serafim avea un discernământ rar. Nu încuraja nici asprimea lipsită de dragoste, nici iertarea ușuratică, ci căuta mereu starea sufletească a celui care se spovedea, măsura potrivită vindecării rănii.
Despre Sfânta Împărtășanie, sublinia importanța curăției trupești și sufletești, dobândită prin post, rugăciune și împăcare cu Dumnezeu și cu semenii.
Trecerea la Domnul și moștenirea sa
După o viață de aproape opt decenii, dintre care peste cincizeci petrecuți în slujba mănăstirii și a credincioșilor, Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 20 decembrie 1990. Plecarea sa a lăsat un gol adânc, dar și o moștenire duhovnicească de neprețuit.
Chipul său rămâne până astăzi icoană a răbdării, a blândeții și a slujirii smerite. Prin viața sa, Cuviosul Serafim a arătat că sfințenia nu stă în fapte zgomotoase, ci în statornicia tăcută a iubirii față de Dumnezeu și față de oameni.
Pentru ale sale sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
Troparul Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus
Pe făclia virtuții și duhovnicul cel vestit, pe dascălul răbdării din Mănăstirea Sâmbăta de Sus, pe Sfântul Serafim, cei credincioși, cu laude veniți să îl cinstim, și, ca unui iscusit Părinte și rugător, să-i zicem cu evlavie: Slavă Celui pe Care L-ai slujit! Slavă Celui ce te-a luminat! Slavă Celui ce te-a împodobit cu minunate daruri!
Condacul Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus
Glasul 3
Podobie: Fecioara astăzi…
Înainte-mergere zilei preamari și slăvite a Nașterii Domnului cu trup din Maica-Fecioară s-a făcut ziua mutării tale la ceruri, cel ce cânți cu serafimii, Părinte Sfinte Serafim, cel în necazuri plin de răbdare, podoaba Cuvioșilor.