Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop se numără printre sfinții români canonizați în vremurile mai apropiate nouă, dar evlavia poporului către el este mult mai veche. Viața sa, deși simplă și lipsită de date istorice precise, rămâne o mărturie vie a dorinței de sfințenie și a nevoinței asumate în tăcere și smerenie. Tradiția locală din Țara Hațegului păstrează până astăzi amintirea sa, iar „chilia” sau „casa sfântului” săpată în stâncă a devenit loc de pelerinaj și rugăciune.
Sfântul Ioan de la Prislop reprezintă un chip luminos al monahismului românesc, un model de retragere din lume pentru a se dărui în întregime lui Dumnezeu. Viața sa a fost scurtă, dar cuprinsă în adâncime de harul rugăciunii și de jertfa personală.
Originea și chemarea monahală
Potrivit tradiției, Ioan s-a născut în satul Silvașul de Sus, aflat în apropierea Mănăstirii Prislop, în secolele XV–XVI. Provenea dintr-o familie credincioasă, în care dragostea pentru Dumnezeu era trăită firesc. De tânăr, Ioan a ales să părăsească casa părintească și să intre în viața monahală la Mănăstirea Prislop, care în acea vreme era un așezământ de rugăciune întemeiat de Sfântul Nicodim de la Tismana.
Renunțând la căsătorie și la viața obișnuită din lume, tânărul Ioan a intrat în obștea călugărilor, unde s-a format duhovnicește prin ascultare, post și rugăciune. Tradiția spune că era foarte râvnitor, împletind munca zilnică cu slujbele și faptele bune.
Viața monahală la Mănăstirea Prislop
Mănăstirea Prislop, aflată într-un cadru natural deosebit, între dealuri și păduri, oferea un loc prielnic pentru nevoința călugărilor. În secolele XV–XVIII, aici s-au nevoit numeroși monahi veniți din Transilvania și de peste Carpați. Ioan a fost unul dintre acești nevoitori aleși.
După câțiva ani de viețuire în obște, dorul după o liniște mai adâncă și după o viață de rugăciune neîntreruptă l-a îndemnat să se retragă într-un loc mai izolat. A găsit, la aproximativ un kilometru de mănăstire, pe malul abrupt al pârâului Silvuț, un perete stâncos unde și-a săpat cu dalta o chilie mică. Aceasta, numită până astăzi „chilia” sau „casa sfântului”, rămâne o mărturie a viețuirii sale.
Nevoințele și viața de sihastru
În acea chilie săpată în stâncă, Sfântul Ioan și-a petrecut anii în rugăciuni fierbinți, în post și în privegheri. Se spune că își înălța mâinile spre cer ore întregi, chemând ajutorul Domnului și al Maicii Sale. Învăța să biruiască ispitele prin răbdare și prin chemarea Domnului Iisus Hristos.
Tradiția consemnează că diavolii îl ispiteau în multe feluri: uneori cu somnul, alteori cu năluciri și înfricoșări, cu dureri ale trupului sau cu gânduri de mândrie. Însă Ioan, întărit prin rugăciune și semnul Sfintei Cruci, biruia toate încercările. Credincioșii din împrejurimi aveau mare evlavie către el, venind adesea să-i ceară sfat și rugăciune, considerându-l sfânt încă din viață.
Moartea mucenicească
Viața Sfântului Ioan a fost curmată prea devreme, printr-un eveniment trist, dar plin de semnificație duhovnicească. Într-o zi, pe când își săpa o fereastră la chilia sa, a fost împușcat de doi vânători aflați pe versantul opus, care l-au confundat cu o fiară. Astfel, Ioan și-a dat sufletul în mâinile Domnului Iisus Hristos, devenind nu doar un sihastru, ci și un martir al credinței.
Această moarte neașteptată este privită în tradiția ortodoxă ca o îngăduință a lui Dumnezeu, prin care sfințenia sa a fost pecetluită cu sângele mărturisirii.
Cinstirea și evlavia credincioșilor
După moartea sa, trupul Sfântului Ioan a fost așezat de rude și de călugări în biserica satului. Se spune că moaștele sale au fost apoi duse de câțiva monahi din Țara Românească, probabil la una dintre marile mănăstiri de peste Carpați, precum Tismana, Bistrița, Curtea de Argeș sau Cozia.
Deși nu s-au păstrat moaștele la Prislop, amintirea sa a rămas vie. Chilia din stâncă a devenit un loc de pelerinaj, unde credincioșii se roagă și astăzi, simțind puterea rugăciunilor Cuviosului Ioan.
În evlavia populară, el a fost cinstit mult timp ca „Sfântul Ioan de la Silvaș”, iar amintirea sa a fost consemnată și într-o cronică anonimă în versuri, intitulată Plângerea Sfintei Mânăstiri a Silvașului.
Canonizarea oficială
Deși poporul l-a considerat dintotdeauna sfânt, recunoașterea oficială a Bisericii Ortodoxe Române a venit abia în anul 1992. La 20–21 iunie, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea sa, stabilind prăznuirea lui pe 13 septembrie. Această hotărâre a adus bucurie în rândul credincioșilor, mai ales al celor din Țara Hațegului, care de multă vreme se rugau la Sfântul Ioan ca la un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.
Canonizarea a reprezentat nu doar o confirmare a sfințeniei sale, ci și o recunoaștere a tradiției vii care s-a păstrat în popor.
Semnificația duhovnicească a vieții sale
Viața Sfântului Ioan de la Prislop este un exemplu de lepădare de lume și de împlinire a chemării Domnului Iisus Hristos: „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. ” (Marcu 8, 34). El a lăsat familia și satul natal pentru a intra în mănăstire, iar apoi a renunțat chiar și la viața de obște pentru a trăi în deplină singurătate cu Dumnezeu.
Prin aceasta, Ioan ne arată că adevărata libertate se găsește în slujirea Domnului Iisus Hristos, că liniștea sufletului vine din rugăciune și că jertfa personală aduce roadă de mântuire nu doar pentru sine, ci și pentru ceilalți.
Moștenirea spirituală
Astăzi, Mănăstirea Prislop este cunoscută în toată țara ca un important centru de pelerinaj. Aici se află mormântul Părintelui Arsenie Boca, iar „chilia” Sfântului Ioan de la Prislop continuă să atragă numeroși credincioși. Această legătură dintre sfinții de odinioară și cei mai apropiați de noi arată continuitatea lucrării Duhului Sfânt în Biserică.
Sfântul Ioan rămâne un model pentru călugări și mireni deopotrivă: pentru monahi, prin asprimea nevoinței și prin dragostea de liniște; pentru mireni, prin exemplul rugăciunii neîncetate și al jertfei de sine.
Canonizat în anul 1992, Sfântul Ioan de la Prislop rămâne un rugător și un ocrotitor al Țării Hațegului și al întregii noastre țări
Chilia sa din piatră, săpată cu osteneală și lacrimi, este și astăzi un loc de reculegere pentru toți cei ce caută pacea și mângâierea lui Dumnezeu.
Într-o lume marcată de zgomot și agitație, pilda Sfântului Ioan ne cheamă la tăcere, la rugăciune și la curajul de a-L pune pe Domnul Iisus Hristos în centrul vieții noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop
Glasul 4
Jugul nevoinţelor pe umeri luându-l, lui Hristos ai urmat, Cuvioase Ioan. În peşteră nevoindu-te, cu răceala pietrei te-ai împrietenit şi podoaba pustniciei ai dobândit. Pentru aceasta cu cântări te lăudăm zicând: Bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioan, lauda Prislopului.
Troparul Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop
Glasul 1
Iubitorule de nevoinţă şi râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioan, părăsit-ai cele trecătoare şi ai ales pe cele veşnice; luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop şi în peşteră pustnicească, împreună cu îngerii, L-ai slăvit pe Dumnezeu. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre.