Biserica Ortodoxă o cinstește pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia ca pe una dintre cele mai strălucite mărturisitoare ale lui Hristos. Viața ei, pecetluită cu mucenicie în anul 304, a devenit izvor de întărire pentru creștinii de pretutindeni, iar minunile legate de cinstitele ei moaște au rămas, peste veacuri, un semn de netăgăduit al lucrării lui Dumnezeu în Biserică. Pomenirea ei se face la 16 septembrie, iar o a doua prăznuire, legată de Sinodul de la Calcedon, la 11 iulie.
Originile și contextul istoric
Eufimia s-a născut în Calcedon, cetatea Bitiniei de la gura Mării Negre, vis-a-vis de Constantinopol, despărțită de acesta prin Bosforul Traciei. Părinții ei, senatorul Filofron și soția sa Teodorisia, erau creștini cucernici, crescând-o pe fiica lor în evlavie și curăție. Ea a înflorit în vremea împăraților Dioclețian și urmașilor lui (284–312), perioadă marcată de prigoniri înverșunate împotriva creștinilor.
În Calcedon, dregătorul Priscus a poruncit un mare praznic în cinstea zeului Ares (Marte), chemând poporul din cetate și din satele dimprejur să aducă jertfe. Cei ce nu se supuneau erau amenințați cu pedepse grele. Creștinii, scârbiți de idolatrie, s-au ascuns și se rugau în taină. Au fost însă descoperiți patruzeci și nouă de credincioși, între care și tânăra fecioară Eufimia.
Mărturisirea și pătimirea
Aduceți înaintea lui Priscus, creștinii au dat un răspuns care a rămas pilduitor pentru toate veacurile: „Porunca împăratului și a ta se cuvine să o împlinim când nu este potrivnică poruncii lui Dumnezeu; iar dacă se împotrivește, nu doar că nu trebuie împlinită, ci chiar combătută.” Aceste cuvinte au așezat limpede temeiul mărturisirii creștine: ascultarea față de Hristos este mai presus de orice poruncă omenească.
Urmează zile grele de chinuri pentru toți. În ziua a douăzecea, prigonitorul o desparte pe Eufimia de ceilalți, nădăjduind s-o înduplece prin laude și lingușiri pentru frumusețea ei. Neizbutind, o supune la cumplite pătimiri: trasă pe roată, pe care un înger o sfărâmă, aruncată într-un cuptor aprins, de unde iese nevătămată, aruncată într-o apă cu târâtoare veninoase, pe care o însemnează cu semnul Sfintei Cruci și rămâne neatinsă.
Văzând minunile, doi ostași, Victor și Sostenes, cred în Hristos și își pecetluiesc mărturisirea cu sânge, fiind aruncați la fiare. În cele din urmă, și Eufimia este dată fiarelor. O singură mușcătură de urs îi desface legătura cu lumea, iar sufletul ei curat se înfățișează Domnului. Părinții i-au îngropat trupul cu cinste lângă cetate. Astfel, la anul 304, Sfânta a primit cununa muceniciei.
Cinstirea și minunile de la mormânt
După încetarea prigoanelor, creștinii au așezat moaștele Sfintei într-o raclă de aur, în biserica ridicată în numele ei la Calcedon. În fiecare an, la ziua pomenirii, din mormânt izvora sânge proaspăt, cu bună mireasmă nespusă, asemenea mirului foarte scump, prin care Dumnezeu vindeca multe feluri de boli.
Mormântul, lucrat din marmură, avea într-o parte o ferestruică încuiată, deschisă doar la vremea cuviincioasă; episcopul, după priveghere și înainte de Sfânta Liturghie, scotea cu un burete acel sânge-mir, spre binecuvântarea poporului. Nu era doar semn anual, ci uneori și mai des, mai ales în timpul păstoririi unor ierarhi plăcuți lui Dumnezeu. Sfânta se arăta celor bolnavi și celor în primejdii, devenind grabnică ajutătoare pentru cei ce-i cereau mijlocirea.
Împăratul Mavrichie, cuprins cândva de îndoială, a pecetluit dinainte ferestruica mormântului, iar la praznic, deschizând-o singur, a văzut din belșug minunea: sângele-mir a curs mai mult decât altădată, rușinând necredința și întărind mărturia Bisericii.
Minunea de la Sinodul IV Ecumenic
În anul 451, la Calcedon s-a întrunit Sinodul IV Ecumenic, pentru a respinge rătăcirea monofizită a lui Eutihie și pe cei de un cuget cu el, care amestecau în chip nebunesc firea dumnezeiască și cea omenească a Mântuitorului într-una. Părinții au lucrat în biserica Sfintei Eufimia, unde se odihneau cinstitele moaște.
Pentru a pune capăt tulburării, s-a propus o cercare: dreptcredincioșii și ereticii să scrie mărturisiri despărțite, să le pecetluiască și să le așeze pe pieptul Sfintei, în mormânt, păzit cu pecete împărătească; apoi, cu post și rugăciune trei zile, să ceară judecata lui Dumnezeu. În a patra zi, deschizând mormântul, au aflat scrierea ortodocșilor în dreapta Sfintei, iar pe a ereticilor, la picioare.
Tradiția spune că Sfânta a întins mâna ca vie către împărat și patriarh, dându-le mărturisirea dreptei credințe. Toți s-au umplut de bucurie și au slăvit pe Dumnezeu, iar Părinții au întărit solemn învățătura: Hristos este una și aceeași Persoană, desăvârșit Dumnezeu și desăvârșit Om, „fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire”. Din acel timp, iconografia o arată adesea pe Sfânta Eufimia ținând în mână un tom, amintire a minunii.
Tulburări, mutări și pronia lui Dumnezeu
Năvălirile perșilor din vremea împăratului Heraclie au pustiit Calcedonul. Barbarii n-au putut deschide mormântul Sfintei, deși au încercat să-l ardă cu lemne și materii aprinse; a rămas nevătămat. Din prudență, împăratul și patriarhul au hotărât mutarea moaștelor la Constantinopol, aproape de hipodrom, într-o biserică ridicată „după chipul” celei din Calcedon.
Mormântul a fost așezat în altar, în locul Sfintei Mese, iar jertfa euharistică se săvârșea deasupra locului unde odihnea Sfânta. Și aici, la vreme, izvora sângele-mir. Vremea iconoclasmului a adus o nouă încercare. Împăratul Leon Isaurul a defăimat cinstirea icoanelor și a moaștelor. Din zavistie față de minunile Sfintei, a scos în taină racla cu sfintele moaște și a aruncat-o în mare, puse în locul lor oase putrezite și a batjocorit poporul.
Biserica a fost pustiită și întinată
Dumnezeu n-a îngăduit să piară comoara: doi frați, Serghie și Sergon, negustori pe mare, au aflat racla plutind; au cunoscut prin vedenie că sunt moaștele Sfintei Eufimia și, după mai multe încercări eșuate de a le duce în altă parte, marea întorcându-i fără voie, au înțeles voia Sfintei: să rămână în insula Lemnos. Acolo au zidit o biserică mică și au așezat sub țărână sfintele moaște, spre a le feri de distrugătorii de icoane. Frații și-au vândut negustoria și au rămas slujind Sfintei până la sfârșit.
Mai târziu, în timpul binecredincioasei împărătese Irina, care a restabilit cinstirea icoanelor și a întrunit Sinodul VII Ecumenic, s-a făcut căutare stăruitoare a sfintelor moaște. Prin pronia lui Dumnezeu, un dregător al Lemnului, Anastasie comitul, a mărturisit la Constantinopol că în moșia lui se păstrează moaștele Sfintei.
Trimiși ai Patriarhului Tarasie și ai curții împărătești au venit în insulă; după tulburări potolite cu greu, au scos moaștele de sub țărână, răspândind bună mireasmă, și le-au dus cu mare cinste la Constantinopol. Împăratul, împărăteasa și tot poporul le-au întâmpinat cu bucurie, iar Sfânta și-a reluat locul de cinste în biserica ei.
Cultul și semnificația duhovnicească
Cinstirea Sfintei Eufimia în Biserica veche a fost mare: numai în Constantinopol au existat patru biserici în numele ei, cea mai vestită rămânând însă cea din Calcedon, legată de Sinodul IV. În sinaxarele noastre, pomenirea ei principală la 16 septembrie evocă pătimirea, iar cea din 11 iulie, legătura cu Sinodul și biruința dreptei credințe.
Nenumărate tămăduiri s-au săvârșit și se săvârșesc prin mijlocirea ei; sângele-mir izvorât de la mormânt a fost vreme îndelungată un semn văzut al binecuvântării lui Dumnezeu și al adevărului Bisericii. Pentru conștiința ortodoxă, Sfânta Eufimia întruchipează trei mari daruri: curăția vieții (a petrecut în rânduiala fecioarelor, în nevoințe duhovnicești), tăria mărturisirii (a pus porunca lui Dumnezeu mai presus de porunca împăratului) și unitatea adevărului (minunea tomurilor de la Calcedon).
Ea ne arată că mucenicia nu este doar suferință, ci cununa iubirii desăvârșite față de Hristos; iar minunile de la sfintele ei moaște arată că Dumnezeu preaslăvește pe cei ce L-au slăvit pe El în trupul lor.
Sfânta Mare Muceniță Eufimia este mireasă prealuminată a lui Hristos, mărturisitoare a dreptei credințe și sprijinitoare a celor ce aleargă la ea
Viața, pătimirea și minunile ei sunt punți către Împărăție, chemare la curaj, curăție și adevăr. Să o cinstim cu rugăciune, cerându-i să ne întărească în credință, să ne apere de înșelările vremii și să mijlocească pentru noi înaintea Tronului Dumnezeirii, ca să ne învrednicim, prin har, de bucuria sfinților lui Dumnezeu.
Condacul Sfintei Mari Muceniţe Eufimia
Glasul 6
Chipul Cel Scris…
Nevoinţe în chinuri, nevoinţe pentru credinţă cu avânt ai suferit pentru Hristos, Mirele tău. Acestuia şi acum roagă-te, să se surpe trufia vrăjmaşilor sub picioarele binecredincioşilor, ca şi atunci eresurile prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce ai primit hotărârea credinţei, de la cei şase sute şi treizeci de Dumnezeu purtători Părinţi şi o păstrezi, prealăudată.
Troparul Sfintei Mari Muceniţe Eufimia
Glasul 3
Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori şi ai ruşinat pe cei rău credincioşi, Sfântă Mare Muceniţă Eufimia, Preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinţii bine au dogmatizat la al patrulea Sinod Ecumenic. Muceniţă Preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.