În istoria Bisericii, mucenicii sunt chipul cel mai limpede al credinței trăite până la capăt. Nu doar că au mărturisit cu cuvântul, ci au pecetluit adevărul cu sângele lor. Între acești viteji ai lui Hristos se numără și Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea, bărbați de frunte ai imperiului, comandanți și voievozi, care au primit lanțurile, întunericul temniței și, în cele din urmă, moartea, fără să se lepede de Domnul.
Vremuri de război și pedeapsă pentru rătăcire
Pe vremea împăratului Teofil (829–842), fiul lui Mihail Travlos, Imperiul Bizantin purta adesea războaie cu saracinii. Într-o campanie împotriva lor, Teofil a asediat cetatea Sozopetra, patria voievodului saracin Amirmumn. Deși acesta l-a rugat să cruțe cetatea, împăratul nu a ascultat, a cucerit-o și a distrus-o, întorcându-se cu multă pradă.
Mâniat pentru pierderea cetății sale, Amirmumn a adunat o mare oaste din multe ținuturi și a pornit spre Amoreea, cetatea din Frigia, patria tatălui lui Teofil, dorind să se răzbune. Auzind aceasta, împăratul a adunat și el oaste și s-a apropiat de Amoreea, oprindu-se la Dorila. Deși unii îl sfătuiau să evite lupta, văzând puterea vrăjmașilor, Teofil a trimis în cetate voievozi vestiți, precum: Constantin Drugharie, Aețiu, Teodor Cratir, Melisen, Calist și alții, pentru apărare.
În lupta care a urmat, la început grecii au biruit, dar apoi războiul s-a întors împotriva lor. Oastea saracinilor a început să câștige biruința, iar împăratul a scăpat cu mare greu, fiind apărat de oastea persană. În cele din urmă, Dumnezeu a trimis o ploaie puternică asupra taberelor agarenilor, slăbindu-le arcurile și oprind urmărirea oștirii grecești.
Căderea Amoreei și robia celor 42
După acel război, Amirmumn a înconjurat cetatea Amoreea și a asediat-o multă vreme. Împăratul Teofil, retras la Dorila, a trimis daruri și rugăminți ca vrăjmașul să se depărteze, dar acesta, mânios pentru distrugerea Sozopetrei, a refuzat și a continuat asediul.
Deși cetatea se apăra cu vitejie, trădarea unui comandant amoreu, numit Vadițis, a adus pieirea ei. Acesta a arătat agarenilor locul slab al zidului, iar vrăjmașii au pătruns în cetate. S-a făcut atunci mare măcel, iar Amoreea a fost distrusă prin sabie și foc. Mulți locuitori au fost uciși, iar ceilalți duși în robie.
Dintre conducătorii oastei au fost lăsați în viață patruzeci și doi de bărbați de seamă, care au fost luați prizonieri. Împăratul Teofil a încercat să-i răscumpere cu mare preț, dar Amirmumn a refuzat. În cele din urmă, cei patruzeci și doi au fost duși în Siria și aruncați în temniță grea, unde au fost ținuți în lanțuri și în multe suferințe.
Ispitiri, „înțelepți” înșelători și statornicia sfinților
Voievodul saracinilor încerca să le robească nu doar trupurile, ci și sufletele, trimițând oameni în temniță care le promiteau libertate, cinste și daruri dacă vor primi legea lor. Sfinții însă au refuzat cu hotărâre, nevoind să schimbe lumina credinței cu întunericul rătăcirii.
Au venit apoi bărbați „învățați” și ghimnosofiști care încercau să-i convingă, arătând biruințele saracinilor drept dovadă a credinței lor. Dar sfinții au răspuns cu înțelepciune că adevărul nu se măsoară prin puterea armelor. Dumnezeu îngăduie uneori astfel de biruințe ca pedeapsă pentru păcatele oamenilor, însă credincioșii nu se leapădă de Hristos.
Ei au mărturisit că Hristos a venit în lume întărit de proroci, pe când învățătura saracinilor nu are mărturie dumnezeiască, și au rămas statornici în credința creștină.
Șapte ani de temniță, școală a răbdării
Au trecut șapte ani. În tot acest timp, sfinții au răbdat în temnița strâmtă și necăjicioasă, îndeletnicindu-se ziua și noaptea cu rugăciuni, cântând psalmii lui David și mulțumind lui Dumnezeu. Viața lor de mai înainte, petrecută în desfătări și în multe greșeli, o curăța Dumnezeu prin strâmtorare; iar prin răbdarea îndelungată îi întărea, făcându-i capabili de o tărie pe care, altădată, nici nu o puteau gândi.
În acele zile, Vadițis a fost aruncat și el în temniță. A căutat în taină să-i îndemne pe sfinți la o „învoire prefăcută”: să primească doar cu vorba credința saracinilor, ca să scape de moarte, păstrând în gând credința creștină. Dar răspunsul a fost aspru și limpede: „Depărtează-te de la noi, lucrătorule al fărădelegii!”.
Când s-a aflat că dimineață vor fi uciși, Constantin patriciul a zis: „Fraților, această noapte s-o petrecem toată în rugăciune”. Și au cântat psalmi până la ziuă.
Ceasul muceniciei și mărturisirea cea din urmă
Dimineața, cei patruzeci și doi au fost scoși din temniță și îndemnați din nou să primească legea saracinilor, cu promisiuni de bogății și libertate pentru familiile lor. Sfinții au refuzat cu hotărâre și au mărturisit credința în Hristos.
Mâniat, boierul a poruncit să fie duși la locul de osândă, lângă râul Eufrat, aproape de cetatea Samara. Acolo, Sfântul Teodor „Cratir” a fost chemat și batjocorit, dar el a mărturisit cu curaj pe Hristos și și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, primind cununa muceniciei.
După el, și ceilalți mucenici au mers fără teamă la moarte, ca la un ospăț ceresc, și astfel Sfinții 42 de Mucenici și-au dat viața pentru Hristos în ziua de 6 martie.
Dreptatea lui Dumnezeu și cinstirea sfintelor moaște
După uciderea mucenicilor, voievodul a poruncit să fie tăiat cu sabia și Vadițis, spunând cu judecată omenească aspră: dacă nu și-a păzit credința către Hristos, cum o va păzi către Mahomed? Cel necredincios ai lui nu poate fi credincios străinilor. Astfel vânzătorul a primit răsplata trădării.
Trupurile sfinților au fost aruncate în Eufrat. Dar, după puțină vreme, s-au găsit întregi, de cealaltă parte a râului, cu capul fiecăruia lipit de trup, zăcând cu cuviință; iar trupul vânzătorului era departe, capul deosebit, spre rușinare. Credincioșii au luat trupurile mucenicilor și le-au îngropat cu cinste.
Înțeles duhovnicesc
Pătimirea Sfinților 42 de Mucenici din Amoreea arată că războaiele lumii și schimbările puterilor nu sunt măsura adevărului. Adevărul este Hristos, iar credința nu se negociază cu daruri, libertăți sau promisiuni. Ei au dovedit că temnița nu poate lega sufletul care se roagă și că anii de răbdare pot deveni scară spre cer. Iar cuvântul lor de la hotarul morții rămâne ca o pecete peste viața fiecărui creștin chemat la statornicie:
„Lui Dumnezeu Cel fără de moarte și drept, Îi dăm în mâini sufletele noastre și spre El nădăjduim, până la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră și nu ne lepădăm de credința pe care o avem într-Însul.”