Ascultarea față de părinți este una dintre cele mai sensibile și mai importante teme ale vieții creștine.
Ea nu poate fi tratată nici superficial, nici rigid. Ca toate lucrurile din viața duhovnicească, trebuie înțeleasă cu discernământ: nu absolutizată până la anularea libertății persoanei, dar nici relativizată până la indiferență sau lipsă de respect.
Reperul absolut al vieții noastre este Dumnezeu, iar măsura relațiilor cu oamenii, inclusiv cu părinții, este iubirea concretă și responsabilă.
Darul vieții și sfințenia legăturii cu părinții
Relația cu părinții noștri trupești este cu totul specială. Prin ei, din carnea și sângele lor, Dumnezeu ne-a dăruit viață și ne-a adus în lume. Ei sunt instrumentele prin care am primit existența și primele lecții despre iubire, credință și lume. De aceea, respectul față de părinți nu este doar o normă socială, ci o poruncă dumnezeiască.
În Vechiul Testament, Dumnezeu spune limpede:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.”(Ieșirea 20, 12).
Această poruncă nu este întâmplătoare. Ea leagă binecuvântarea vieții de modul în care ne raportăm la părinții noștri. În Vechiul Testament, gravitatea încălcării acestei porunci era atât de mare încât pedepsele erau foarte aspre, tocmai pentru a sublinia importanța respectului filial.
Totuși, această cinstire nu înseamnă o supunere oarbă și fără limite. În viața creștină, nimic nu este mai presus de Dumnezeu.
Dumnezeu, Tatăl absolut
Domnul Iisus Hristos ne arată că, dincolo de paternitatea biologică, există paternitatea absolută a lui Dumnezeu: „Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri”. Acest cuvânt nu ne îndeamnă să ne lepădăm de părinții trupești, ci ne învață că orice relație omenească trebuie așezată sub autoritatea lui Dumnezeu.
De aceea, Mântuitorul rostește și cuvinte care, citite superficial, pot părea tulburătoare:
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”(Matei 10, 37) sau „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. ”( Luca 14, 26).
Aceste expresii nu cer lipsa iubirii față de părinți, ci stabilesc o ordine a iubirii. Dumnezeu trebuie iubit mai presus de orice. Prin urmare, prima limită a ascultării față de părinți apare atunci când aceștia ne îndeamnă, direct sau indirect, să ne îndepărtăm de Dumnezeu, de Biserică sau de poruncile Sale.
În astfel de situații, regula apostolică rămâne valabilă: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.”
Ascultarea în copilărie și adolescență
În perioada copilăriei și a formării, ascultarea față de părinți trebuie să fie reală și concretă. Copilul nu are experiența vieții și nici discernământul necesar pentru a lua singur decizii majore. Prin urmare, ascultarea este o școală a smereniei, a responsabilității și a maturizării.
Această ascultare nu este doar disciplină, ci și protecție. Prin ea, copilul învață ordinea, respectul și capacitatea de a primi îndrumare, virtuți esențiale și în viața duhovnicească.
Totuși, chiar și aici există o limită: părinții nu pot cere copilului să facă lucruri păcătoase, nedrepte sau contrare credinței. Dumnezeu rămâne întotdeauna criteriul suprem.
Maturitatea și desprinderea firească
Odată ajuns la maturitate, omul nu mai este dator să asculte de părinți în același mod ca în copilărie.
Sfânta Scriptură spune:„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup».” (Facerea 2, 24) sau „Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Matei 19, 5). Aceasta nu înseamnă ruperea relației, ci schimbarea ei.
Copilul devine adult, responsabil pentru propria viață înaintea lui Dumnezeu. Dacă se căsătorește, noua familie devine prioritatea sa directă. De acum înainte, el datorează părinților respect, iubire, ajutor și grijă, dar nu supunere decizională.
El poate decide:
- profesia pe care o urmează,
- locul unde trăiește,
- modul în care își crește copiii,
- organizarea propriei familii,
- drumul duhovnicesc personal.
Sfaturile părinților sunt valoroase și trebuie ascultate cu atenție, dar decizia finală aparține adultului. Stabilirea acestor limite nu este păcat și nu înseamnă lipsă de respect.
Pericolul șantajului emoțional
Uneori, părinții pot avea tendința de a controla viața copiilor adulți prin vinovăție, presiune emoțională sau pretenții excesive. Aceasta nu este o atitudine sănătoasă, nici duhovnicească.
Copiii nu sunt crescuți pentru a împlini visele neîmplinite ale părinților sau pentru a le compensa lipsurile afective. Dumnezeu îi cheamă pe fiecare la o viață liberă și responsabilă.
În astfel de situații, limitele trebuie stabilite cu blândețe, pace și rugăciune, fără ceartă și fără răceală. Respectul nu exclude fermitatea, iar iubirea nu exclude adevărul.
Ce înseamnă, concret, a cinsti părinții la maturitate
Dacă ascultarea se schimbă, porunca cinstirii rămâne toată viața.
Ea se manifestă concret prin:
- vorbire respectuoasă,
- răbdare față de slăbiciunile lor,
- ajutor material când este nevoie,
- sprijin emoțional și vizite regulate,
- rugăciune pentru sănătatea și mântuirea lor.
Mântuitorul condamnă pe cei care, sub pretext religios, evită să-și ajute părinții. Nu putem invoca slujirea lui Dumnezeu ca motiv pentru a neglija familia. Apostolul Pavel spune limpede că membrii familiei au prioritate la ajutorul nostru.
Adevărata iubire de Dumnezeu se vede în iubirea concretă față de aproapele, iar părinții sunt primii dintre aproapele nostru.
Libertatea, scopul educației creștine
Scopul creșterii copiilor nu este dependența perpetuă, ci libertatea responsabilă. Părinții creștini autentici se bucură când copiii lor ajung să stea pe propriile picioare, să ia decizii și să-și asume relația personală cu Dumnezeu.
Această desprindere este uneori dureroasă, dar necesară. Ea seamănă cu desprinderea sufletului de trup la moarte: o separare firească pentru o unire mai profundă ulterior. Relația dintre părinți și copii nu dispare, ci se maturizează și se spiritualizează.
Cea mai mare bucurie a părinților trebuie să fie nu ascultarea mecanică a copiilor, ci faptul că aceștia devin fii și fiice ai lui Dumnezeu în mod liber și conștient.
Echilibrul creștin
Prin urmare, răspunsul la întrebarea „Unde se oprește ascultarea de părinți?” este acesta:
- în copilărie: ascultare concretă și directă,
- în maturitate: respect, iubire și grijă, dar libertate decizională,
- întotdeauna: ascultare absolută doar de Dumnezeu.
Ascultarea față de părinți nu trebuie nici idolatrizată, nici minimalizată. Ea trebuie trăită în lumina Evangheliei, în echilibrul dintre iubire și libertate, dintre respect și responsabilitate.
Ascultarea față de părinți este o virtute mare, dar nu este absolută. Absolut este doar Dumnezeu
Când relația cu părinții este așezată în Dumnezeu, ea devine binecuvântare, pace și maturizare duhovnicească.
Copilul credincios își iubește părinții, îi ajută, îi respectă și se roagă pentru ei, dar nu își pierde libertatea în Hristos. Iar părinții credincioși își cresc copiii nu pentru a-i ține legați de ei, ci pentru a-i dărui lui Dumnezeu.
În această libertate trăită în iubire se află adevărata împlinire a poruncii: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.”(Ieșirea 20, 12), o poruncă ce nu încetează niciodată, dar care se împlinește diferit la fiecare vârstă, până la sfârșitul vieții.