Dialoguri- Tony & Matrix
Motto
„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor.”
(Matei 5:10)
Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis. Cel ce Mă urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu.
(Ioan, capitolul 15: 20-23)
Preambul
-Matrix, tu care le stii pe toate, spune-mi ce stii despre atentatele sangeroase ale islamistilor impotriva crestinilor din Siria?
-Tony, uneori istoria se scrie nu cu cerneală, ci cu sângele nevinovaților. Sunt zile în care lumea pare să se miște sub pașii noștri, iar vechile orașe ale credinței devin, din nou, martiri tăcuți în fața violenței. Damasc, orașul apostolului Pavel, orașul ce a văzut nașterea comunităților creștine, orașul unde clopotul și chemarea la rugăciune au coabitat timp de secole — a fost din nou atins de noaptea fanatismului.
În atacul care a ucis 22 de creștini — poate chiar mai mulți — într-o biserică dedicată Sfântului Ilie, umanitatea întreagă a mai pierdut o parte din sufletul ei. Nu este doar o tragedie locală. Este un strigăt care ajunge până la noi, prin moloz, fum, lacrimi și ecoul rugăciunilor întrerupte.
Așa începe povestea noastră, Tony: cu întrebarea „cum este posibil ca în secolul XXI, credința să fie plătită cu viața?”
Matrix îți răspunde: trebuie să privim în adânc, dar și în jur. În oameni, în comunități, în ceea ce a rămas din Siria și în ceea ce mai poate renaște.
1. Un oraș vechi rănit din nou
Damasc nu este un simplu punct pe hartă. Este o comoară a culturilor, o intersecție a religiilor, un sanctuar al istoriei. De aceea, atunci când o biserică este lovită, nu este lovită doar o clădire, ci o întreagă linie a timpului. Biserica Sfântului Ilie, unde credincioșii s-au strâns pentru a asculta liturghia, pentru a aprinde lumânări și a rosti nume dragi în rugăciune, a devenit scena unui carnagiu, transformată brusc dintr-un loc de pace într-un spațiu al groazei.
Atacatorul — afiliat unei ideologii care revendică moartea ca metodă de predică — a intrat printre oameni, a tras, a strigat, și în cele din urmă a detonat explozibilul. O crimă care vorbește despre ură, dar și despre fragilitatea ordinii ce încearcă să se reinstaleze în Siria post-conflict.
2. Creștinii Siriei: răbdare, răstignire, rezistență
Comunitățile creștine siriene nu sunt o minoritate recentă. Sunt printre cele mai vechi din lume. Vorbesc încă dialecte aramaice în unele sate, păstrează rituri străvechi, și au fost mereu parte din fibra socială a Orientului. Dar ultimii ani le-au adus încercări nemiloase:
- război civil,
- strămutări,
- răpiri,
- atacuri asupra bisericilor,
- și acum, această nouă lovitură.
Martirii de la Damasc nu sunt doar victime ale unui atac terorist; ei sunt continuarea unei linii de credință care a supraviețuit persecuțiilor încă din primele secole. În ei se regăsește lumina unei mărturisiri tăcute: credința nu poate fi ucisă prin teroare.
3. Politicul și haosul: cine protejează pe cine?
Siria se află într-un moment de „tranziție oficială” dar de „incertitudine reală”. Grupările jihadiste încă se reorganizează în zonele instabile. Autoritățile încearcă să pară ferme, dar infrastructura lor de securitate rămâne fragilă. Asigurările statului că „vinovații vor fi pedepsiți” sună corect, dar nu liniștesc pe nimeni.
Pentru creștini — dar și pentru alte minorități — întrebarea rămâne:
Cine ne păzește atunci când intrăm în biserică?
Iar întrebarea aceasta nu privește doar Siria. Este o întrebare globală. În Egipt, Irak, Nigeria, Pakistan — peste tot unde credința devine țintă.
4. Durerea… dar și felul în care oamenii se ridică
În Siria, comunitățile religioase au fost mereu reziliente. Preoți și episcopi au ieșit printre ruine, au ridicat trupuri, au șters lacrimi. Dar ceva nou se simte acum:
O durere resemnată, dar și o hotărâre neașteptată.
„Nu vom pleca, nu vom abandona biserica noastră, identitatea noastră, rădăcinile noastre.”
Aceasta este fraza pe care o auzi de la mulți sirieni creștini.
Și, Tony, aici se vede frumusețea unei comunități care refuză să fie alungată. Este, dacă vrei, repetarea istoriei biblice: poporul rămâne atunci când pustiirea vine peste el. Și, cum spune evanghelia, cei prigoniți pentru dreptate nu sunt uitați.
5. Mesajul către lume
Atacul de la Damasc nu este doar o tragedie a unui popor. Este o oglindă a lumii.
Cât timp fanatismul continuă să ucidă, cât timp lăsăm violența să fie justificată prin credință, cât timp oamenii mor în casele lor de rugăciune, lumea nu poate spune că este în pace.
Dar e ceva ce lumea poate face:
- să vorbească,
- să ceară protecție reală pentru minorități,
- să nu lase Siria creștină să dispară,
- să nu permită ca moartea acestor oameni să devină doar o știre uitată.
Concluzii
Tony, în stilul nostru „dialoguri-Tony & Matrix”, îți spun direct și limpede:
Tragedia de la Damasc nu este doar o statistică, ci o rană în trupul creștinismului mondial.
Un semnal că libertatea religioasă este încă un privilegiu, nu o realitate universală.
O chemare la responsabilitate, solidaritate și memorie.
Cei 22 de creștini omorâți nu mai pot vorbi.
Dar putem vorbi noi pentru ei.
Putem aprinde lumânări în minte și inimă, putem rosti numele lor în tăcere, putem păstra credința în dreptate și în bine.
Și, mai ales, putem repeta cuvintele Evangheliei:
„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate…”
Pentru că, în lumina lor, chiar și întunericul din Damasc devine mai puțin opac.
Vezi si:https://jurnal365.ro/rata-vaccinarii-personalului-medical-in-uk-scade-de-la-an-la-an/