În viața duhovnicească, una dintre cele mai grele încercări pe care le poate trăi omul este tristețea.
Nu este doar o stare trecătoare, ci o patimă care poate întuneca mintea, slăbi voința și îndepărta sufletul de Dumnezeu.
Sfinții Părinți arată că tristețea poate fi atât folositoare, cât și pierzătoare, după felul în care este trăită.
Sfântul Ioan Casian spune că atunci când tristețea stăpânește sufletul, îl desparte de contemplarea dumnezeiască și îl aruncă în deznădejde. De aceea, creștinul trebuie să cunoască această patimă, să-i înțeleagă cauzele și să învețe cum poate fi biruită, pentru ca sufletul să rămână în lumina harului.
Ce este tristețea după învățătura Sfinților Părinți
Sfinții Părinți numesc tristețea o patimă grea, care poate slăbi sufletul mai mult decât multe alte păcate.
Sfântul Ioan Casian arată că omul cuprins de tristețe nu mai poate avea bucurie în rugăciune, nu mai găsește folos în citirea Scripturii și nu mai are răbdare cu cei din jur.
Tristețea tulbură mintea, răpește pacea inimii și îl face pe om asemenea unuia ieșit din minți, coborându-l în deznădejde. De aceea, Părinții spun că această patimă este asemenea unei molii care roade haina sau asemenea cariilor care distrug lemnul. Un suflet robit de tristețe nu mai poate sluji lui Dumnezeu cu putere și cu curăție.
Avva Evagrie spune că tristețea este lipsa oricărei mulțumiri, fie pentru cele pe care le avem, fie pentru cele pe care le așteptăm. Omul trist nu vede binele pe care îl primește, ci se uită doar la ceea ce îi lipsește.
Sfântul Nil Sinaitul numește tristețea boală a sufletului și a trupului, pentru că ea îl face pe om neputincios, fără vlagă și fără nădejde.
Cauzele tristeții
Sfinții Părinți arată că tristețea nu vine fără pricină. De cele mai multe ori, ea este urmarea altor patimi.
Sfântul Ioan Casian spune că tristețea este precedată de mânie, de neîmplinirea unei dorințe sau de pierderea unui lucru la care omul ținea. Când nădejdea pusă în lucruri lumești se prăbușește, sufletul cade în întristare.
Sfântul Nil Sinaitul arată că tristețea se naște din mânia care nu și-a găsit răzbunarea. Când omul nu poate împlini ceea ce dorește, inima se tulbură și cade în întristare.
De asemenea, iubirea de slavă și mândria nasc tristețe. Cel iubitor de slavă se întristează când este disprețuit, iar cel smerit primește necinstirea cu liniște.
Păstorul lui Herma spune că tristețea este soră cu îndoiala și cu mândria. Când omul nu mai are încredere în Dumnezeu, când se bazează doar pe sine, atunci se naște întristarea.
Sfântul Efrem Sirul arată că diavolul încearcă adesea să arunce pe om în tristețe, pentru ca prin deznădejde să-l depărteze de pocăință.
Urmările tristeții asupra sufletului
Tristețea este primejdioasă pentru că slăbește toate puterile sufletului.
Sfântul Ioan Casian spune că omul trist nu mai are răbdare, nu mai este blând cu frații și își lasă lucrările neterminate. El nu mai poate face nimic cu bucurie și nici cu liniște.
Avva Serapion arată că din tristețe se nasc puținătatea sufletului, tulburarea și deznădejdea. Omul nu mai vede nici o ieșire și nu mai are dorință de îndreptare.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sufletul cuprins de tristețe nu poate nici să grăiască ceva sănătos, nici să asculte ceva bun. Mintea se închide, iar inima se întunecă.
Păstorul lui Herma spune că tristețea alungă pe Duhul Sfânt din suflet. De aceea, ea este mai vătămătoare decât multe alte patimi.
Sfântul Grigorie Palama numește tristețea lumii întuneric viclean care aduce moarte sufletului.
Tristețea cea rea și tristețea cea bună
Nu orice întristare este păcătoasă. Sfinții Părinți fac deosebire între tristețea lumii și tristețea după Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, iar întristarea lumii aduce moarte”.
Sfântul Ioan Casian arată că tristețea este folositoare atunci când vine din pocăință sau din dorul după fericirea cerească. Această întristare curățește sufletul și îl apropie de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tristețea născută din pocăință nimicește păcatul, asemenea cariilor care rod lemnul.
Avva Talasie spune că întristarea după Dumnezeu curățește inima și îndepărtează de la ea plăcerile necurate.
Sfântul Nil Sinaitul spune că acolo unde este întristare pentru Dumnezeu, acolo va fi și bucuria cea veșnică.
Dar tristețea care vine din mândrie, din pierderea lucrurilor lumești sau din lipsa de nădejde este pierzătoare.
Cain, după ce l-a ucis pe fratele său, nu s-a pocăit, ci s-a lăsat stăpânit de tristețe. Iuda, în loc să ceară iertare, a căzut în deznădejde. Astfel, tristețea fără nădejde duce la pierzare.
Cum poate fi biruită tristețea
Sfinții Părinți ne arată multe mijloace prin care omul poate scăpa de această patimă.
- Rugăciunea și pomenirea lui Dumnezeu
Sfântul Isidor Pelusiotul spune că sufletul trist nu se poate bucura decât prin pomenirea lui Dumnezeu.
Avva Evagrie spune că dacă vrem să nu fim triști, trebuie să ne străduim să plăcem lui Dumnezeu.
Rugăciunea aduce pace în inimă și alungă gândurile negre.
- Mulțumirea și nădejdea
Sfântul Nil Sinaitul spune că rugăciunea și mulțumirea către Dumnezeu sting tristețea.
Când omul se gândește la binefacerile primite, inima lui se liniștește.
Tristețea vine din dorințe neîmplinite, iar mulțumirea aduce pace.
- Smerenia
Cel mândru se întristează când este disprețuit, dar cel smerit nu se tulbură.
Smerenia îl face pe om să accepte toate cu răbdare și să nu-și piardă pacea.
- Milostenia și neagonisirea
Sfântul Ioan Scărarul spune că psalmodia, milostenia și neagonisirea sunt ucigașii tristeții.
Omul care nu se leagă de lucruri nu se întristează când le pierde.
- Nădejdea în viața veșnică
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că atunci când fugim de poftele lumești ne ridicăm deasupra întristării.
Cel care își pune nădejdea în cer nu se tulbură pentru lucrurile trecătoare.
Încercările și întristările îngăduite de Dumnezeu
Sfântul Isaac Sirul spune că este cu neputință ca omul să meargă pe calea dreptății fără întristări.
Dumnezeu îngăduie uneori suferințe pentru a curăți sufletul și pentru a-l întări.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune că ocările și necazurile pot aduce slavă și bucurie celui care le primește cu răbdare.
De aceea, creștinul nu trebuie să se sperie de întristări, ci să le primească cu credință.
Primejdia deznădejdii
Cea mai mare primejdie a tristeții este deznădejdea.
Sfântul Efrem Sirul spune că diavolul încearcă să întristeze pe om pentru a-l arunca în gheenă.
Tristețea fără nădejde îl face pe om să creadă că nu mai există iertare.
Dar Dumnezeu nu părăsește pe cel care se întoarce la El.
De aceea, Sfinții Părinți spun:
Curățiți-vă de întristarea cea rea și veți fi cu Dumnezeu.
Tristețea este una dintre cele mai grele lupte ale sufletului
Ea poate fi începutul pocăinței, dar poate fi și începutul pierzării.
Când vine din mândrie, din dorințe neîmplinite, lipsa încrederii în aproapele sau din lipsa de nădejde, ea întunecă mintea și slăbește sufletul.
Când vine din pocăință și din dorul după Dumnezeu, ea curățește inima și aduce mântuire.
De aceea, creștinul trebuie să alunge tristețea cea rea prin rugăciune, smerenie, mulțumire și nădejde în viața veșnică.
Să nu lăsăm întristarea să stăpânească inima, ci să ne mângâiem în Domnul, căci acolo unde este nădejde în Dumnezeu, acolo se naște și bucuria cea adevărată.