Fericirile rostite de Mântuitorul Iisus Hristos pe Muntele Fericirilor reprezintă esența Evangheliei și calea desăvârșită spre mântuire. Ele nu sunt simple îndemnuri morale, ci adevărate trepte duhovnicești prin care omul se ridică din lumea păcatului către Împărăția lui Dumnezeu. Fiecare Fericire cuprinde o taină adâncă și o chemare personală la sfințenie, pe care Hristos o adresează fiecărui suflet doritor de lumină.
1. Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor
A fi „sărac cu duhul” nu înseamnă a fi lipsit de înțelepciune, ci a fi smerit, conștient de propria neputință și dependent de ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că cel sărac cu duhul are un suflet mare, bogat în virtuți, și fuge de bogăția lumească precum de o povară care-l împiedică să urce pe treptele credinței.
Sărăcia duhovnicească înseamnă renunțarea la mândrie, la încrederea exagerată în propriile puteri și la dorința de a fi mereu pe primul loc. Omul smerit își recunoaște slăbiciunile, dar nu se deznădăjduiește, ci își pune nădejdea în Domnul. Pentru astfel de suflete, Hristos deschide porțile Împărăției Cerurilor, căci „Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har».”(Iacov 4, 6).
2. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia
Lacrimile de pocăință nu sunt semn de slăbiciune, ci de putere duhovnicească. Ele curăță sufletul și aduc mângâierea Duhului Sfânt. Cel care plânge pentru păcatele sale simte durerea îndepărtării de Dumnezeu, dar totodată și dorul de a se întoarce la El.
Sfântul Ioan Scărarul spune că lacrimile pocăinței sunt „botezul cel de-al doilea”. Dumnezeu nu rămâne indiferent la lacrimile celor care Îl caută, ci le transformă durerea în bucurie. Cel care se căiește sincer pentru răul făcut va fi mângâiat de harul divin, primind pacea și lumina pe care lumea nu le poate oferi.
3. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul
Blândețea este virtutea celor tari sufletește. A fi blând nu înseamnă a fi slab, ci a-ți stăpâni mânia și impulsurile. Omul blând nu răspunde la rău cu rău, ci biruie răul prin bine.
Blândețea cere disciplină interioară și o inimă smerită. Mântuitorul Însuși ne-a spus: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29). Cel care cultivă această virtute devine un om al păcii și al înțelegerii, iar „pământul” pe care îl moștenește este, mai întâi, liniștea sufletului său, dar și făgăduința Împărăției viitoare.
4. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura
Foamea și setea de dreptate nu se referă doar la dreptatea socială, ci la dorul de sfințenie, de împlinire a voii lui Dumnezeu. Dreptatea după care trebuie să tânjim este mântuirea, adică starea de comuniune deplină cu Hristos.
Creștinul care flămânzește după virtute caută neîncetat binele, se străduiește să trăiască după poruncile lui Dumnezeu și nu se mulțumește cu puțin. Dumnezeu îi satură pe cei care Îl caută cu inima curată, oferindu-le gustul adevăratei bucurii, care nu vine din lucrurile trecătoare, ci din comuniunea cu El.
5. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui
Milostenia este chipul iubirii lui Dumnezeu reflectat în om. A fi milostiv înseamnă a-ți deschide inima către aproapele, a te îngriji de cei aflați în suferință, a dărui din ceea ce ai, fie că este vorba de bani, timp, rugăciune sau o vorbă bună.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Nu dărui celui sărac pentru el, ci pentru tine, căci și tu ești sărac în fața lui Dumnezeu.” Milostivirea pe care o arătăm altora ne va fi răsplătită la Judecata de Apoi. De aceea, creștinul nu poate fi indiferent față de nevoile celor din jur, știind că în fiecare om aflat în necaz se ascunde chipul Mântuitorului.
6. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu
Curăția inimii este starea celui care s-a desprins de patimi și de gândurile necurate. Nu este vorba doar de curăția trupească, ci de o curățire lăuntrică, o limpezime a sufletului. Când inima omului se curăță prin rugăciune, spovedanie și fapte bune, lumina lui Dumnezeu se revarsă în ea.
Cei curați cu inima pot vedea lucrarea lui Dumnezeu în toate, pentru că ochii lor sufletești nu mai sunt acoperiți de întunericul păcatului. Ei recunosc frumusețea creației, înțeleg sensul suferinței și trăiesc în adevăr. Într-o lume plină de zgomot și ispite, curăția inimii devine o poartă spre pacea și bucuria veșnică.
7. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema
Pacea nu înseamnă doar absența conflictelor, ci prezența iubirii și a iertării. Făcătorul de pace este omul care aduce armonie, care oprește răul și vindecă rănile dintre oameni.
Pentru a fi făcător de pace trebuie mai întâi să ai pace în tine. Nu putem aduce liniște altora dacă suntem tulburați lăuntric. Adevărata pace vine din comuniunea cu Hristos, „Domnul păcii”. Făcătorii de pace sunt numiți „fiii lui Dumnezeu” pentru că ei seamănă cu Tatăl lor ceresc, Care „Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5, 45).
8. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor
Aceasta este coroana tuturor Fericirilor. Cine trăiește în adevăr și iubire va întâmpina inevitabil împotriviri, batjocuri și suferințe. Dar Hristos ne cheamă să răbdăm cu credință, știind că răsplata noastră este mare în ceruri.
Sfinții Mucenici ai Bisericii Ortodoxe au fost prigoniți pentru credința lor, însă au rămas neclintiți până la moarte. Ei au primit cununa biruinței și au devenit modele de tărie și curaj duhovnicesc. Cel care este prigonit pentru dreptate nu pierde nimic din cele veșnice; dimpotrivă, primește Împărăția lui Dumnezeu ca moștenire.
Fericirile sunt scara pe care urcăm către cer
Ele ne învață că adevărata fericire nu se găsește în plăcerile lumești, ci în curăția inimii, în smerenie, în milă și în dragostea față de Dumnezeu și semeni.
Omul care trăiește după Fericiri descoperă bucuria de a fi aproape de Hristos, chiar și în mijlocul încercărilor. Aceste 8 trepte ale desăvârșirii nu sunt doar idealuri morale, ci o chemare concretă la sfințenie, o invitație la o viață plină de lumină și pace.
Să ne străduim, așadar, să fim săraci cu duhul, blânzi, milostivi și curați cu inima. Să plângem pentru păcatele noastre, să flămânzim după dreptate, să aducem pace și să îndurăm prigoniri cu credință. Atunci vom gusta încă de aici din fericirea cerească, iar la sfârșitul vieții vom auzi glasul Domnului zicând: