Într-o lume preocupată mai ales de confort, sănătate și reușită, suferința este adesea privită ca o realitate nedorită și greu de înțeles.
Și totuși, boala și durerea fac parte din experiența fiecărui om. Nimeni nu este scutit de încercări, fie trupești, fie sufletești. În învățătura credinței ortodoxe, suferința nu este lipsită de rost, ci poate deveni prilej de trezire, de adâncire lăuntrică și de apropiere de Dumnezeu.
Printre cei care au vorbit cu multă profunzime despre sensul bolii se numără Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), mare păstor și cunoscător al inimii omenești. El nu a tratat suferința superficial, ci a arătat în ea o lucrare pedagogică și mântuitoare a lui Dumnezeu, menită să-l conducă pe om spre îndreptare și viață veșnică.
Dumnezeu, Doctorul Suprem al sufletelor și al trupurilor
Sfântul Ioan Gură de Aur Îl compară pe Dumnezeu cu un medic iscusit. Așa cum un doctor priceput identifică boala și aplică tratamentul potrivit, tot astfel Dumnezeu, Cunoscătorul desăvârșit al inimii omenești, îngăduie sau trimite anumite încercări pentru vindecarea sufletului.
Medicul nu își tratează toți pacienții la fel. Unuia îi prescrie post alimentar, altuia hrană întăritoare; unuia îi aplică un tratament dureros, altuia unul blând. Totul este adaptat puterii și nevoii fiecăruia. În același mod, Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, uneori ne mângâie, alteori ne ceartă; uneori ne lasă să ne bucurăm de liniște, alteori îngăduie furtuni în viața noastră. Nu din cruzime, ci din iubire.
Pentru cel virtuos, încercarea devine prilej de strălucire mai mare. Pentru cel păcătos, suferința poate fi începutul pocăinței. Dacă este primită cu mulțumire și răbdare, ea șterge păcate, înmoaie inima, rupe lanțurile patimilor. Astfel, boala nu mai este doar o realitate biologică, ci un eveniment duhovnicesc.
Nenorocirea trupului, oglindă a sufletului
Boala are o putere aparte: îl obligă pe om să se oprească. În vârtejul grijilor zilnice, omul sănătos este adesea risipit în afară, preocupat de mii de lucruri. Când însă trupul slăbește, atenția se întoarce spre interior.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre „filosofia bolii”, acea meditație adâncă pe care omul o face atunci când se află pe patul suferinței. În boală, îți amintești cum trăiai înainte. Îți compari viața de odinioară cu cea de acum. Observi dacă erai mai nepăsător, mai mândru, mai superficial. Și descoperi, poate cu surprindere, că acum postești mai cu seriozitate, te rogi mai stăruitor, citești mai mult, ești mai smerit.
„Nenorocirea produce vigoare”, spune Sfântul Părinte, pentru că îl determină pe om să privească înlăuntrul său. În loc să fie doar o dramă fizică, suferința devine o oglindă a sufletului. Ea descoperă fragilitatea condiției umane și destramă iluzia autosuficienței.
Boala îl învață pe om că nu este stăpân absolut peste viața sa. Îi amintește că fiecare suflare este dar. Îl smerește și îl face receptiv la har. Dacă însă nu se produce această schimbare, vina nu aparține lui Dumnezeu, ci nepăsării noastre. Suferința poate înțelepți, dar nu constrânge. Ea oferă șansa transformării, nu o impune.
Suferința, mijloc de izbăvire și pregustare a veșniciei
Pentru cel care înțelege sensul duhovnicesc al durerii, necazurile prezente pot deveni mijloace de izbăvire de osânda viitoare. Este, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, mai bine să suferi necazuri trecătoare și să dobândești odihnă veșnică, decât să guști plăceri de moment, urmate de suferințe fără sfârșit.
Această perspectivă schimbă radical raportarea la încercări. Ele nu mai sunt văzute ca simple pedepse, ci ca prilejuri de curățire. Răbdarea în necaz clădește credința, întărește nădejdea, adâncește iubirea. Din luptă se naște cununa. Din iarnă vine vara. Din lacrimi, bucuria.
Suferința, trăită în comuniune cu Hristos, devine participare la Crucea Lui. Și, așa cum Crucea a fost urmată de Înviere, tot astfel încercările prezente sunt urmate de slava viitoare. Fără luptă nu există biruință; fără osteneală, răsplată.
Suferința, chemare la trezire
În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, nimic nu este întâmplător. Viața omului se află sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar sănătatea și boala, bucuria și întristarea pot deveni mijloace ale mântuirii.
Pentru păcătos, suferința este chemare la trezire: îi arată limitele și îl întoarce spre Dumnezeu. Pentru cel drept, încercarea îl dezlipește de lume, îi aprinde dorul de cer și îi adâncește comuniunea cu Părintele Ceresc. Durerea înmoaie sufletul și întărește virtuțile.
Astfel, ceea ce pare pierdere devine câștig. Încercarea nu este răzbunare, ci îndreptare din iubire, semn al Proniei lui Dumnezeu.
Descoperirea lui Dumnezeu în ceasul durerii
În boală, omul descoperă un adevăr fundamental: ajutorul omenesc este limitat. Oricât ar fi de devotați cei din jur, nimeni nu poate purta în locul tău durerea. În acele clipe, sufletul este chemat să se întoarcă spre Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă să nu ne tulburăm peste măsură, nici să alergăm doar după ajutoare omenești, ci să-L chemăm neîncetat pe Dumnezeu. Dacă El întârzie să răspundă, nu este din nepăsare, ci pentru că lucrează mai adânc. Uneori îngăduie ca încercarea să crească, pentru ca izbăvirea să fie cu atât mai minunată.
Această pedagogie divină nu este ușor de înțeles în plină suferință. Dar, privind în urmă, mulți mărturisesc că tocmai în clipele cele mai grele L-au simțit pe Dumnezeu mai aproape ca niciodată. Patul de boală s-a transformat în altar, lacrimile în rugăciune, slăbiciunea în putere lăuntrică.
Răbdarea, tăria morală a sufletului
Unul dintre roadele cele mai importante ale suferinței este întărirea caracterului. Necazurile, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, îl fac mai puternic pe cel necăjit. Ele scot la iveală resurse nebănuite, modelează voința și adâncesc credința.
Răbdarea nu este resemnare pasivă, ci încredere activă în Dumnezeu. Este alegerea de a nu murmura, de a nu învinui, de a nu cădea în deznădejde. Este hotărârea de a vedea dincolo de durere, spre scopul ei mântuitor.
De aceea, Sfântul Părinte ne îndeamnă să socotim un singur lucru cu adevărat rău: păcatul. Boala, sărăcia, lipsa de cinste nu sunt rele în sine, dacă prin ele ne apropiem de Dumnezeu. Singurul rău autentic este despărțirea de El.
Viața, teren de antrenament pentru veșnicie
Într-o formulare sugestivă, viața este descrisă ca „teren de antrenament, întrecere, luptă, topitorie și vopsitorie a virtuții”. Nimeni nu intră în Împărăția lui Dumnezeu fără a fi trecut prin încercări. Așa cum aurul se curăță în foc, tot astfel sufletul se curăță în suferință.
Dumnezeu este „port al necazurilor noastre”, loc de odihnă și alinare. El nu ne lasă singuri în furtună. Chiar dacă nu înlătură imediat valurile, ne dă puterea de a le traversa. Iar la capătul luptei, ne așteaptă cununa.
Suferința și bucuria veșnică
Așadar, bolile și suferințele, departe de a fi simple accidente ale existenței, pot deveni căi ale cunoașterii de sine și ale apropierii de Dumnezeu. Ele ne smerește, ne trezesc, ne curăță și ne întăresc. Ne învață să ne desprindem de cele trecătoare și să ne ancorăm în cele veșnice.
Dacă le primim cu credință și mulțumire, încercările nu ne vor distruge, ci ne vor transforma. Vom descoperi în ele nu doar durerea, ci și lucrarea tainică a harului. Și, dincolo de boală și de lacrimi, vom dobândi „bucurii curate și sfinte” și nădejdea bunătăților celor viitoare, în lumina iubirii veșnice a lui Dumnezeu.