Una dintre cele mai adânci și mai tulburătoare frici ale omului este spaima de moarte. De-a lungul istoriei, oamenii au încercat să o ascundă, să o evite, să o ignore sau să o combată prin filosofii, distracții și acumulări materiale.
Cu toate acestea, moartea rămâne o certitudine care ne întâmpină pe toți. În înțelepciunea ei, Biserica nu ne îndeamnă nici să o ignorăm, nici să ne lăsăm copleșiți de ea, ci să o înțelegem în lumina vieții trăite în Hristos.
Un adevăr profund, dar adesea trecut cu vederea, este acela că frica de moarte nu izvorăște din moartea însăși, ci din viața pe care o ducem. Nu ceasul morții ne înspăimântă, ci conștiința nepregătirii noastre, a risipei de timp, a lipsei de pocăință și de dragoste față de Dumnezeu.
De ce se sperie unii mai mult de moarte?
Experiența arată un lucru paradoxal: uneori, oameni în vârstă sau chiar monahi care au trăit mulți ani în mănăstire se sperie de moarte mai mult decât tinerii. Cum se poate explica acest fapt? Nu vârsta sau haina monahală aduc, în mod automat, pacea în fața morții, ci felul în care a fost trăită viața, cu sinceritate și adevăr înaintea lui Dumnezeu.
Dacă viața a fost trăită superficial, cu amânări, compromisuri sau fără lupta lăuntrică pentru curățirea inimii, atunci apropierea morții scoate la lumină neliniștea sufletului. Pe de altă parte, omul care s-a străduit, cu smerenie, să trăiască în ascultare, pocăință și iubire nu se teme de întâlnirea cu Domnul, chiar dacă moartea vine pe neașteptate.
Viața trăită creștinește alungă spaima de moarte
Sfânta Scriptură ne oferă o cheie esențială:
„Celui ce se teme de Domnul bine îi va fi; întru cele mai de pe urmă şi în ziua sfârşitului său va afla har. Temerea de Domnul este dar de la Dumnezeu şi îndreaptă pe om pe căile iubirii.” (Isus Sirah 1,12).
Aici nu este vorba despre o frică paralizantă, ci despre frica sfântă, adică respectul, ascultarea și iubirea față de Dumnezeu. Cine a trăit bine nu poate muri rău, iar cine este pregătit pentru moarte nu se teme de nici o moarte. Pregătirea nu înseamnă lipsa emoției sau a durerii, ci pacea adâncă a sufletului care știe că se întoarce acasă.
Moartea nu este o tragedie pentru cel care a trăit cu Hristos, ci o trecere. De aceea, spaima de moarte devine un indicator duhovnicesc al modului în care ne-am raportat la viață și la Dumnezeu.
Scopul vieții: sporirea în dragostea de Dumnezeu
Câtă vreme trăim pe pământ, suntem chemați la un singur lucru esențial: să-L iubim pe Dumnezeu cât putem de mult. Toate celelalte: munca, relațiile, încercările, bucuriile, trebuie să devină prilej de creștere în dragoste.
Viața nu este un scop în sine, ci o școală a iubirii. Moartea nu va face decât să găsească în noi o anumită măsură a acestei iubiri. Mărimea iubirii pe care o află la noi moartea va fi măsura dragostei veșnice de care vom fi cuprinși față de Dumnezeu.
De aceea, nu trebuie să ne întrebăm obsesiv când sau cum vom muri, ci cum trăim astăzi. Fiecare zi este o pregătire pentru veșnicie.
Dumnezeu ne așteaptă cu iubire, nu cu amenințare
Una dintre cauzele fricii de moarte este imaginea greșită despre Dumnezeu: un Judecător rece, distant, gata să pedepsească. Sfânta Scriptură ne descoperă însă un Dumnezeu Care bate la ușa inimii noastre:
„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3,20).
Dacă am înțelege cât de mult ne iubește Dumnezeu, frica s-ar transforma în dor. Marele teolog Origen spune:
„Dumnezeu mai mult se îngrijește de mântuirea noastră decât diavolul de pierzarea noastră, pentru că Dumnezeu cu mult mai tare ne iubește decât ne urăște diavolul.”
Această iubire dumnezeiască este temelia nădejdii noastre și antidotul fricii de moarte.
Învățătura Părintelui Arsenie Papacioc despre moarte
Părintele Arsenie Papacioc, mare duhovnic român al secolului XX, spunea adesea că moartea este o consecință firească a vieții trăite fără Dumnezeu sau cu Dumnezeu. El sublinia că spaima nu vine din moarte, ci din lipsa pocăinței adevărate.
Pentru el, viața creștină nu era o formalitate, ci o ardere continuă a inimii pentru Hristos. De aceea, omul care se împacă zilnic cu Dumnezeu nu se sperie de ceasul trecerii, pentru că moartea nu face decât să pecetluiască o relație deja vie cu Domnul.
Ce spun alți Sfinți Părinți români despre moarte
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spunea limpede:
„De moarte nu se teme decât cel ce nu este pregătit. Cel ce se spovedește des și trăiește cu frică de Dumnezeu așteaptă moartea ca pe o mutare, nu ca pe o pierdere.”
Pentru el, pomenirea morții nu era o obsesie, ci un mijloc de trezvie și îndreptare a vieții.
Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae vedea moartea ca pe o întâlnire personală cu Hristos. El afirma că spaima de moarte dispare pe măsură ce omul trăiește în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, pentru că iubirea adevărată nu se stinge, ci se desăvârșește în veșnicie.
Sfântul Ierarh Andrei Șaguna învăța că o viață trăită în rânduiala Bisericii, cu rugăciune și fapte bune, pregătește sufletul pentru moarte așa cum o călătorie bine organizată pregătește omul pentru drum. Nu plecarea este grea, ci nepregătirea.
Trăiește bine și nu te vei teme de moarte
Așadar, vrei să nu te temi de moarte? Trăiește creștinește!
Nu aștepta un moment special pentru pocăință. Nu amâna iubirea, iertarea și rugăciunea. Moartea nu trebuie să fie o surpriză înfricoșătoare, ci o întâlnire așteptată cu Tatăl Care ne iubește.
Cine trăiește în Hristos moare cu pace, iar cine moare cu pace intră în bucuria cea fără de sfârșit. Spaima se risipește acolo unde este dragoste, iar moartea își pierde puterea acolo unde viața a fost dăruită lui Dumnezeu.