Este, probabil, cea mai mare dilemă morală a creștinismului practic: Cum împaci blândețea poruncită de Hristos cu realitatea brutală a lumii?
Pe de o parte, avem învățătura clară a Mântuitorului: „Iubiți pe vrăjmașii voștri” (Matei 5:44) și „Celuia care te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt” (Luca 6:29). Pe de altă parte, avem datoria de a ne proteja familia, țara și credința de agresori violenți.
Dacă un soldat inamic intră în casa ta pentru a-ți ucide copiii, îi întorci și celălalt obraz? Răspunsul Bisericii, dezvoltat de-a lungul a două milenii, este un „Nu” hotărât.
Această dilemă nu este o contradicție, ci o diferență fundamentală între jertfa personală și datoria de a-l proteja pe aproapele.
1. Fundamentul Pacifist: „Să nu ucizi”
Temelia non-violenței creștine este solidă și se bazează pe trei stâlpi principali:
- Porunca Decalogului: „Să nu ucizi” (Exod 20:13). Aceasta pare a fi o interdicție absolută.
- Porunca Iubirii Vrăjmașilor: Hristos cere o etică superioară: „Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău». Iar Eu vă zic: Iubiți pe vrăjmașii voștri…” (Matei 5:43-44).
- Refuzul Sabiei: În momentul prinderii Sale, Hristos îl ceartă pe Petru, care Îi luase apărarea: „Întoarce sabia ta la locul ei, căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52).
În primele trei secole, mulți creștini erau pacifiști convinși, refuzând serviciul militar, considerând că uciderea în orice context încalcă direct aceste porunci.
2. Dezlegarea Dilemei: „Ucidere” vs. „Omor”
Cheia teologică a apărut odată cu analiza textului biblic original. Porunca „Să nu ucizi” folosește, în ebraică, cuvântul ratsakh.
Cercetările scripturistice arată că ratsakh nu înseamnă „a lua orice viață”, ci se referă specific la omor – uciderea premeditată, ilegală, din ură sau interes personal.
Acest cuvânt nu este folosit în Vechiul Testament pentru a descrie uciderea în război (pentru care se foloseau alte cuvinte, ca harag) sau aplicarea pedepsei capitale legitime. Mai mult, în același Vechi Testament, Dumnezeu poruncește poporului Israel să poarte războaie de apărare.
Prin urmare, Biserica a înțeles că interdicția se referă la crimă, nu la datoria legitimă a statului de a menține ordinea și a se apăra. Apostolul Pavel întărește această idee, spunând despre autoritatea statală (dregătorul):
„Căci el [dregătorul] este slujitor al lui Dumnezeu pentru binele tău… căci nu în zadar poartă sabia; fiindcă este slujitor al lui Dumnezeu și răzbunător al mâniei Lui, asupra celui ce săvârșește răul.” (Romani 13:4)
3. Teoria „Războiului Drept” (Biserica Catolică)
Confruntat cu jefuirea Romei și prăbușirea imperiului sub barbari, Sfântul Augustin de Hipona (sec. V) a fost nevoit să ofere un răspuns creștinilor care se întrebau dacă au voie să apere civilizația.
Augustin a argumentat că „întoarcerea obrazului” se referă la onoarea personală. Nu ai voie să răspunzi la o insultă personală cu violență. Însă, când ești responsabil pentru siguranța altuia (familia ta, cetățenii tăi), a nu-l apăra pe acela nu este o virtute, ci o lașitate și o încălcare a poruncii iubirii aproapelui.
Mai târziu, Sfântul Toma d’Aquino (sec. XIII) a sistematizat ideile lui Augustin în „Teoria Războiului Drept” (Jus ad bellum), care este și astăzi poziția oficială a Bisericii Catolice.
Un război (și uciderea în cadrul lui) este permis moral doar dacă îndeplinește condiții stricte:
- Cauză Justă (Causa Iusta): Războiul trebuie să fie exclusiv defensiv – pentru a apăra țara sau pe cei nevinovați de un agresor cert, grav și de durată.
- Autoritate Legitimă (Auctoritas Principis): Doar statul, nu indivizii, are dreptul să declare război. Soldatul nu ucide din voință proprie, ci ca „instrument” al statului care apără dreptatea.
- Intenție Dreaptă (Recta Intentio): Scopul trebuie să fie restabilirea păcii și a dreptății, nu răzbunarea, lăcomia sau cucerirea.
4. „Răul Necesar” (Biserica Ortodoxă)
Poziția ortodoxă este similară, dar cu o nuanță spirituală distinctă. Ortodoxia nu a dezvoltat o teorie „dreaptă” a războiului, deoarece consideră că războiul este întotdeauna un rău tragic, o consecință oribilă a păcatului care stăpânește lumea.
Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă acceptă războiul de apărare ca pe un rău necesar sau „răul cel mai mic”. Este mai rău să stai pasiv și să permiți triumful violenței, distrugerea credinței și uciderea celor nevinovați, decât să te ridici și să lupți pentru a-i proteja.
Biserica Ortodoxă îi binecuvântează pe soldații care merg la apărarea patriei și a credinței. De exemplu, sfantul Ștefan cel Mare e venerat tocmai pentru că a fost un apărător al creștinătății.
Totuși, Ortodoxia rămâne profund conștientă de gravitatea uciderii, chiar și atunci când este justificată. Un canon faimos al Sfântului Vasile cel Mare (Canonul 13) arată această tensiune: el recomandă ca soldații care au ucis în război (chiar și unul de apărare) să se oprească de la Sfânta Împărtășanie pentru o perioadă de timp (trei ani), nu pentru că ar fi „criminali”, ci pentru că sufletul lor are nevoie de o perioadă de pocăință și curățire după ce a fost implicat într-un act atât de violent.
5. Riscurile Neapărării
Biserica a înțeles rapid că un pacifism absolut, aplicat la nivel de stat, este o rețetă pentru dezastru. Riscurile neapărării sunt evidente:
- Pierderea Integrității Țării: Dacă o națiune refuză să se apere, ea va fi pur și simplu cucerită, iar populația ei va fi subjugată, ucisă sau înrobită.
- Pierderea Credinței: Istoria este plină de exemple în care războaiele de apărare au fost singurul lucru care a stat în calea eradicării creștinismului dintr-o regiune (de exemplu, lupta Bizanțului sau a Țărilor Române împotriva expansiunilor care urmăreau convertirea forțată).
- Triumful Răului: A permite unui agresor (fie el un tiran, un terorist sau o armată invadatoare) să-și atingă scopurile fără opoziție, înseamnă a deveni complice la răul pe care acesta îl produce.
Concluzie
Porunca de a „întoarce și celălalt obraz” se aplică la nivel personal, în fața unei insulte sau a unei nedreptăți care te vizează pe tine. Este o chemare de a renunța la răzbunarea personală și la orgoliu.
Această poruncă nu se aplică atunci când ești în poziția de protector. Când un dușman atacă valorile fundamentale – viața aproapelui tău, libertatea țării tale sau existența credinței tale – creștinul are datoria morală de a se împotrivi, folosind forța proporțională necesară, chiar dacă aceasta implică tragedia uciderii.
Soldatul creștin nu luptă din ură față de cel din fața lui, ci din dragoste față de cei din spatele lui.