În calendarul ortodox, pomenirea sfinților nu este doar o simplă amintire, ci o sărbătoare vie, o întâlnire tainică între Biserica luptătoare și cea biruitoare. Pe 13 mai, Biserica Ortodoxă îi cinstește pe patru dintre cei mai importanți sfinți athoniți: Preacuvioșii Ioan, Eftimie, Gheorghie și Gabriel din Mănăstirea Ivirul. Acești părinți ai neamului georgian, dar și ai monahismului ortodox în întregul său, sunt legați de nașterea uneia dintre cele mai vechi și importante vetre duhovnicești ale Sfântului Munte Athos: Mănăstirea Iviron.
Rădăcinile sfințeniei: Sfântul Ioan Iviritul
Primul dintre acești patru sfinți este Sfântul Ioan, supranumit și Ioan Iviritul. A fost călugăr în Lavra Sfântului Atanasie Athonitul, o pepinieră de nevoitori, unde a dobândit adâncă experiență duhovnicească. Originar din Georgia (Iberia de altădată, de unde și numele „Ivirul”), Ioan a simțit chemarea de a întemeia un așezământ monahal pentru nevoitorii de neam georgian. Într-o vreme în care Athosul începea să devină un centru pan-ortodox, cu mănăstiri grecești, sârbești, bulgărești și rusești, întemeierea Ivironului a fost un pas providențial în integrarea lumii georgiene în spiritualitatea athonită.
Mănăstirea Ivirul a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al X-lea cu binecuvântarea împăratului bizantin și cu susținerea Sfântului Atanasie. Ioan, împreună cu fiul său duhovnicesc Eftimie, a pus bazele acestui așezământ care avea să devină unul dintre cele mai influente din Sfântul Munte. Sfântul Ioan a trecut la Domnul în anul 998, lăsând în urma sa nu doar ziduri de piatră, ci o comunitate de rugători și o linie duhovnicească vie până astăzi.
Cuvântul lui Dumnezeu în limba inimii: Sfinții Eftimie și Gheorghie
Eftimie și Gheorghie, continuatorii lucrării Sfântului Ioan, sunt cunoscuți în mod special pentru munca lor titanică de traducere a Sfintei Scripturi și a scrierilor patristice din limba greacă în limba georgiană. Într-o epocă în care majoritatea popoarelor ortodoxe nu aveau acces direct la textele sacre în limba maternă, acești doi sfinți au fost pionieri ai culturii teologice georgiene.
Sfântul Eftimie, fiul după trup al Sfântului Ioan, s-a dovedit nu doar un călugăr ascet, ci și un învățat rafinat, stăpânind atât limba greacă, cât și georgiana clasică. Traducerile sale au fost atât de fidele și elegante, încât au devenit normative pentru liturghia și viața spirituală din Georgia. Moartea sa, în anul 1029, a fost considerată o mare pierdere pentru întregul neam georgian.
Gheorghie, un alt ucenic al Sfântului Ioan, a continuat această operă de traducere și răspândire a culturii ortodoxe. A trecut la cele veșnice în anul 1066, lăsând în urmă o moștenire greu de egalat: punerea temeliei literaturii teologice georgiene. Prin acești doi sfinți, Ortodoxia a căpătat o voce georgiană, dar fidelă duhului patristic universal.
Minunea care a schimbat fața Mănăstirii: Sfântul Gabriel și Icoana Maicii Domnului Portărița
Ultimul dintre cei patru sfinți pomeniți pe 13 mai este Sfântul Gabriel Iviritul. Dintre toți, el este cel mai strâns legat de una dintre cele mai cunoscute minuni din istoria Sfântului Munte: venirea prin mare a Icoanei Maicii Domnului Portărița (Panagia Portaitissa).
Tradiția spune că această icoană a Maicii Domnului, pictată după tradiție de Sfântul Apostol Luca, a fost aruncată în mare de o femeie credincioasă în timpul iconoclasmului, pentru a o salva de la profanare. Icoana a plutit ani întregi pe ape, până când a ajuns în apropierea Mănăstirii Ivirul. A fost văzută de călugării din mănăstire, iar Sfântul Gabriel a fost cel ales de Dumnezeu să meargă pe apă ca pe uscat și să o aducă în mănăstire.
Această minune nu a fost una izolată, ci un semn clar al prezenței Maicii Domnului în mijlocul mănăstirii. Icoana a fost așezată inițial în biserică, dar în mod minunat s-a mutat singură de mai multe ori la poarta mănăstirii. Atunci, Maica Domnului i s-a arătat lui Gabriel și i-a spus că nu dorește să fie păzită, ci ea să fie păzitoarea mănăstirii. De atunci, icoana este cunoscută sub numele de „Portărița” și este considerată protectoarea Mănăstirii Ivirul și a întregului Athos.
Sfântul Gabriel a fost un monah smerit și tainic, despre care se știu puține lucruri personale, dar a cărui viață a fost pecetluită de această minune. El a fost nu doar martorul, ci și slujitorul direct al lucrării Maicii Domnului în Athos.
Moștenirea spirituală a celor patru sfinți
Cei patru sfinți iviriți nu sunt doar figuri de istorie monahală, ci piloni ai unei culturi și ai unei spiritualități. Prin Sfântul Ioan avem exemplul unui întemeietor vizionar, prin Eftimie și Gheorghie descoperim cât de important este cuvântul lui Dumnezeu rostit în limba inimii, iar prin Gabriel înțelegem că smerenia atrage prezența Maicii Domnului.
Astăzi, Mănăstirea Iviron continuă să fie un centru viu al Ortodoxiei. Zeci de călugări trăiesc în duh de nevoință și rugăciune, păstrând flacăra aprinsă pe care au aprins-o cei patru sfinți. Pomenirea lor nu este doar o pagină de calendar, ci o chemare la sfințenie, la jertfă și la fidelitate față de Domnul nostru Iisus Hristos.
Relevanța contemporană a sfinților iviriți
Într-o lume care tinde să-și piardă reperele, viețile sfinților rămân ancore de adevăr și echilibru. Ioan, Eftimie, Gheorghie și Gabriel nu au căutat faima sau slava lumească. Au trăit în tăcerea Athosului, dar roadele lor se văd până azi. Cultura, liturghia, rugăciunea și însăși structura monahismului athonit au fost influențate profund de lucrarea lor.
Cei patru sfinți iviriți sunt un răspuns direct și viu la întrebările lumii moderne: Ce rost are sfințenia? Mai contează rugăciunea într-o lume digitală? Se mai poate trăi cu sens în tăcerea muntelui? Răspunsul lor, fără vorbe, ci prin viață, este un „da” tăcut, dar puternic.
Pomenirea Sfinților Preacuvioși Ioan, Eftimie, Gheorghie și Gabriel din Mănăstirea Ivirul este o chemare vie pentru prezent
Ei ne arată că Adevărul nu se impune cu forța, ci se sădește cu răbdare, rugăciune și jertfă. Prin exemplul lor, Athosul devine mai mult decât un munte – devine o scară către cer. Iar Mănăstirea Ivirul, prin sfinții săi, rămâne o poartă deschisă spre Împărăția lui Dumnezeu.