În calendarul ortodox, Biserica pomenește cu evlavie, pe data de 25 iulie, pe Sfinții 165 de Părinți care s-au adunat la cel de-al V-lea Sinod Ecumenic, desfășurat la Constantinopol între 5 mai și 2 iunie 553. Acest sinod a avut o importanță crucială în apărarea și clarificarea învățăturii ortodoxe despre persoana Mântuitorului Iisus Hristos, precum și în respingerea unor teorii teologice care se abăteau de la dreapta credință.
Sinodul a fost convocat de împăratul Iustinian cel Mare, un adevărat apărător al Bisericii și promotor al unității dogmatice în întreg imperiul. Scopul lui era de a vindeca rupturile produse în Biserică după Sinodul de la Calcedon (451) și de a opri influențele teologice eronate care amenințau să submineze fundamentul hristologic al credinței creștine.
Contextul istoric și dogmatic
După Sinodul de la Calcedon, în sânul Bisericii s-au ridicat dispute legate de interpretarea învățăturii despre cele două firi ale Domnului Iisus Hristos: dumnezeiască și omenească, unite în mod neamestecat și neschimbat în Persoana Sa. Pe de o parte, existau apărătorii definiției calcedoniene, pe de altă parte, cei care susțineau monofizismul, adică ideea că Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască, firea omenească fiind absorbită sau anihilată.
În acest context tensionat, trei teologi ai secolului al V-lea – Teodor de Mopsuestia, Teodoret din Cir și Ibas din Edesa, au devenit puncte centrale ale unei controverse numite „Controversa celor Trei Capitole”. Aceștia erau considerați de unii ca precursori ai nestorianismului, o erezie care despărțea cele două firi ale lui Hristos și postula existența a două persoane distincte: una divină și una umană.
Teodor de Mopsuestia, învățător renumit și conducător al școlii teologice din Antiohia, era un spirit profund raționalist, influențat de filosofia lui Aristotel. În efortul său de a explica unirea celor două firi în Hristos, el a ajuns la o viziune care relativiza sau chiar nega realitatea acestei uniri, păstrând o separare între voința divină și cea umană. Astfel, el a devenit, în mod indirect, un părinte ideologic al nestorianismului.
Teodoret din Cir și Ibas din Edesa, discipoli ai săi, au preluat ideile acestuia și le-au transmis mai departe, fie prin comentarii scripturistice, fie prin corespondențe teologice care conțineau exprimări ambigue sau chiar eretice.
Precedentele sinodale
Învățăturile acestora au fost deja contestate și parțial condamnate la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde Nestorie a fost anatemizat. Cu toate acestea, pentru a păstra pacea în Biserică, unii ierarhi, precum Sfântul Chiril al Alexandriei, au recomandat prudență în condamnarea explicită a lui Teodor și a scrierilor sale, de teamă că astfel s-ar putea aprinde din nou flacăra schismei.
Din păcate, concilierea dorită nu a durat. În anul 449, un sinod local numit pe drept cuvânt „Sinodul tâlhăresc de la Efes” a legitimat învățăturile monofizite, condamnând pe Teodoret și Ibas. Aceștia au fost însă reabilitați la Sinodul de la Calcedon, cu condiția să arunce anatema asupra lui Nestorie.
Ulterior, în Biserică a apărut un curent care vedea această reabilitare ca o reabilitare indirectă a nestorianismului. Astfel, s-a născut „controversa celor Trei Capitole”, care a fost instrumentalizată politic și eclesial de diferite părți, ceea ce a dus la o gravă schismă între Răsărit și Apus, timp de peste 35 de ani (484–519).
Intervenția împăratului Iustinian
În această atmosferă, împăratul Iustinian a încercat să clarifice poziția ortodoxă printr-un decret imperial împotriva celor Trei Capitole, în anul 545. El a fost sprijinit de Patriarhul Mina al Constantinopolului, dar întâmpinat cu opoziție din partea Apusului, în special din partea Papei Vigilius.
Papa Vigilius, la început ferm împotriva ideii de condamnare a celor Trei Capitole, a fost atras în numeroase negocieri și tratative cu autoritățile imperiale. Într-un moment de conciliere, a emis un document numit Judicatum, prin care condamna cele Trei Capitole, dar acest act a fost considerat de multe Biserici apusene ca o trădare.
Pentru a pune capăt acestor neînțelegeri, Iustinian a convocat oficial Sinodul Ecumenic la Constantinopol. Sinodul a fost prezidat de Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, un om de profundă evlavie și dreaptă socotință.
Lucrările Sinodului și deciziile dogmatice
La Sinod au participat 165 de episcopi din întreg Imperiul Bizantin. Papa Vigilius a refuzat inițial să participe, iar mai târziu a fost de acord cu desfășurarea lucrărilor, însă s-a abținut de la trimiterea de reprezentanți oficiali.
În cursul a opt sesiuni sinodale, Părinții au cercetat amănunțit scrierile celor trei teologi și au constatat că învățăturile lor nu sunt în duhul credinței ortodoxe, ci conțin elemente nestoriene sau alte rătăciri hristologice.
Astfel, ei au decis condamnarea celor Trei Capitole:
- Scrierile lui Teodor de Mopsuestia au fost anatemizate ca sursă principală a nestorianismului;
- Scrierile lui Teodoret din Cir împotriva Sfântului Chiril al Alexandriei și a hotărârilor Sinodului de la Efes au fost condamnate;
- Scrisoarea lui Ibas din Edesa către Maris a fost considerată ofensatoare față de Sfântul Chiril și împotriva hotărârilor de la Efes.
Sinodul nu l-a condamnat nominal pe Papa Vigilius, deși acesta se opunea inițial lucrărilor sinodale. În cele din urmă, în decembrie 553, papa a cedat și s-a supus hotărârilor sinodale, dar abia în anul 555 a emis propriul act de condamnare a celor Trei Capitole, încercând să pună capăt tulburărilor din Biserica Apuseană.
Alte condamnări – Origen și erorile sale
Pe lângă controversa principală, Sinodul al V-lea Ecumenic a condamnat și învățăturile greșite ale lui Origen, marele scriitor alexandrin din secolul al III-lea. Deși Origen a fost apreciat pentru vastele sale cunoștințe biblice și filozofice, unele dintre ideile sale, precum preexistența sufletelor, apocatastaza (restaurarea tuturor ființelor) și o viziune eronată asupra învierii, au fost respinse ca fiind străine de revelația creștină.
Moștenirea Sinodului și cinstirea Sfinților Părinți
Sinodul al V-lea Ecumenic a avut un rol major în definirea ortodoxiei hristologice. A întărit hotărârile de la Calcedon, dar în același timp a consolidat învățătura Sfântului Chiril al Alexandriei despre unirea reală și ipostatică a celor două firi în Hristos. Sinodul a reafirmat că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om, având două firi unite în mod neamestecat, fără schimbare, fără împărțire și fără separare.
Sfinții 165 de Părinți sunt pomeniți de Biserică nu doar ca ierarhi și teologi, ci ca mărturisitori ai adevărului, oameni care, în ciuda presiunilor politice și a confuziilor dogmatice ale vremii, au stat neclintiți în lumina învățăturii apostolice.
Prin rugăciunile lor și prin râvna lor pentru adevăr, au apărat unitatea Bisericii și au oferit creștinătății un model de discernământ, echilibru și curaj teologic. Astăzi, pomenirea lor este un prilej de întărire pentru credincioși, chemându-ne pe toți să păstrăm dreapta credință „neștirbită de la Sfinții Părinți moștenită”.