În istoria Bisericii Ortodoxe, cele șapte Sinoade Ecumenice ocupă un loc central, fiecare având rolul de a apăra și de a defini credința apostolică în fața ereziilor. Dintre acestea, Sinodul al II-lea Ecumenic, ținut la Constantinopol în anul 381, se distinge prin curajul și claritatea cu care Sfinții Părinți au apărat dumnezeirea Duhului Sfânt împotriva uneia dintre cele mai perfide rătăciri teologice: pnevmatomahia – lupta împotriva Duhului Sfânt.
Context istoric și religios
Sinodul a fost convocat în vremea împăratului Teodosie cel Mare, un suveran profund credincios și ferm în susținerea Ortodoxiei. Locul desfășurării a fost capitala imperiului, Constantinopolul, iar motivul convocării era grav: erezia lui Macedonie, fost patriarh al aceleiași cetăți, care învăța că Duhul Sfânt nu este Dumnezeu adevărat, ci o creatură, un slujitor al Tatălui și al Fiului.
Această învățătură lovea direct în însăși temelia dogmei trinitare și în unitatea Treimii. Macedonie nega caracterul personal și dumnezeiesc al Duhului Sfânt, reducându-L la o putere impersonală, lipsită de slavă și vrednicie de închinare.
Răspunsul Bisericii: convocarea Sinodului
În fața acestui pericol, Biserica nu a rămas pasivă. Sinodul Ecumenic din anul 381 a reunit 150 de Sfinți Părinți ortodocși, care s-au ridicat cu autoritate și înțelepciune pentru a apăra adevărul revelat. Deși numărul lor a fost mai mic decât cel al participanților la Sinodul I Ecumenic din Niceea (325), puterea mărturisirii lor a fost uriașă și de impact durabil.
Printre participanți s-au numărat ierarhi de seamă ai epocii, precum Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), Sfântul Meletie al Antiohiei, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Chiril al Ierusalimului. Aceștia nu au fost simpli teoreticieni, ci păstori plini de Duhul, rugători și trăitori ai harului, ale căror vieți întăreau mărturisirea credinței.
Anatematizarea lui Macedonie
Una dintre deciziile centrale ale sinodului a fost condamnarea lui Macedonie și a celor care îi urmau în rătăcire. Macedonie a fost dat anatemei, ceea ce însemna nu doar o excludere din comuniunea Bisericii, ci și o condamnare teologică definitivă a ideilor sale. Astfel, s-a afirmat cu tărie că Duhul Sfânt este „Domn, de viață Făcător, Care din Tatăl purcede, împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit”, formulare pe care o regăsim astăzi în Simbolul de Credință (Crezul) rostit la fiecare Sfântă și Dumnezeiască Liturghie.
Întregirea Crezului niceean
Un alt rezultat fundamental al acestui Sinod a fost completarea Crezului stabilit la Niceea. Dacă Sinodul din anul 325 definise dumnezeirea Fiului în fața ereziei ariene, Sinodul din anul 381 a întregit mărturisirea prin adăugarea articolelor referitoare la Duhul Sfânt, Biserică, botez, învierea morților și viața veacului ce va să fie.
Această mărturisire completată devine astfel Crezul niceeo-constantinopolitan, standardul credinței ortodoxe până în zilele noastre. Nu este o simplă declarație teologică, ci o rugăciune profundă, rostită cu inimă curată și cu evlavie, în care este cuprins întregul adevăr mântuitor despre Dumnezeu și lucrarea Sa.
Mărturisirea Duhului Sfânt ca Dumnezeu
Importanța recunoașterii Duhului Sfânt ca Dumnezeu nu este un detaliu teologic, ci o chestiune de viață și mântuire. Duhul este Cel care face prezent harul în viața credinciosului, Cel care naște Biserica la Cincizecime, Cel care sfințește, luminează, întărește și dă viață. A-L reduce la un simplu înger sau duh slujitor înseamnă a distruge lucrarea de mântuire a omului și a face zadarnică întreaga economie a lui Iisus Hristos.
Părinții Sinodului au înțeles că nu poate exista credință adevărată în Iisus Hristos fără credința în Duhul Sfânt ca Dumnezeu. Pentru că întreaga lucrare mântuitoare este trinitară: Tatăl trimite pe Fiul, Fiul aduce mântuirea, iar Duhul o actualizează și o împărtășește în viața fiecăruia dintre noi.
Moștenirea Sfinților Părinți
Sfinții Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic nu au fost doar teologi, ci și mărturisitori. Mulți dintre ei au suferit prigoană, exil, dispreț din partea puternicilor vremii. Dar nu au făcut compromisuri. Credința lor nu era una abstractă, ci profund trăită, născută din rugăciune, post, viață curată și iubire de adevăr.
Învățătura lor nu este una învechită, ci mai actuală ca niciodată. Într-o vreme în care se încearcă din nou relativizarea adevărului, minimalizarea persoanei Duhului Sfânt sau înlocuirea credinței vii cu ideologii și spiritualități vagi, mărturia lor rămâne o chemare la trezvie și fermitate.
Relevanță pentru creștinul de azi
Pentru credinciosul ortodox de azi, pomenirea acestui Sinod este mai mult decât o simplă comemorare istorică. Este un prilej de întoarcere la temelia credinței, de întărire în adevăr și de mulțumire față de acești mari părinți care au apărat cu prețul vieții lor învățătura cea dreaptă.
Este și o chemare la asumarea propriei mărturisiri: să nu ne rușinăm de Duhul Sfânt, să nu neglijăm lucrarea Sa în viața noastră, ci să-I cerem prezența, călăuzirea, curățirea și întărirea. Să trăim liturgic, adică în Duhul Sfânt, cu nădejde, smerenie și iubire de adevăr.
Sinodul al II-lea Ecumenic rămâne un punct cardinal în istoria Bisericii Ortodoxe
Prin hotărârile sale, s-a pecetluit pentru totdeauna dumnezeirea Duhului Sfânt și s-a stabilit forma deplină a Crezului ortodox. Sfinții Părinți adunați atunci la Constantinopol nu au făcut teologie din teorie, ci din rugăciune, trăire și dragoste arzătoare pentru Dumnezeu.
Pomenirea lor este nu doar o datorie a memoriei, ci un act de recunoștință și un impuls pentru fiecare dintre noi de a ne adânci în înțelegerea credinței, de a o trăi în Duhul Sfânt și de a o apăra, cu blândețe și curaj, oriunde și oricând. Căci numai în Duhul Sfânt putem fi cu adevărat vii.