Pe colinele liniștite ale Dobrogei, între pădurile Măcinului și apele Dunării, pământul ascunde încă ecoul pașilor celor care, cu mai bine de 1700 de ani în urmă, au sfințit acest ținut cu sângele lor. Printre ei, patru nume strălucesc în calendarul Ortodoxiei: Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip, din secolul al IV-lea, martori ai credinței neclintite în Iisus Hristos și purtători ai suferinței pentru Adevăr.
Originea și contextul istoric
Acești sfinți mucenici apar menționați în vechile martirologii siriace și în cel al Fericitului Ieronim, din secolele III-IV, printre alți 25 de martiri creștini. Proveneau, cel mai probabil, din Răsăritul Europei și erau, conform tradiției, ostași în armata romană. Viețile lor s-au încrucișat cu prigoana cumplită a împăraților păgâni Dioclețian și Maximian, când credința în Iisus Hristos era considerată o crimă de stat, pedepsită cu moartea.
Dobrogea – cunoscută în acea vreme ca Sciția Mică (în latină: Scythia Minor, în greacă: Μικρὰ Σκυθία, Mikrà Skythía) era o periferie strategică a Imperiului Roman, folosită adesea ca loc de surghiun și exterminare pentru creștinii care refuzau să jertfească idolilor. Între Măcin, Niculițel, Isaccea și până la Tomis, aceste locuri au devenit scene de martiriu și, mai târziu, pământ sfânt, sfințit prin jertfă.
Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip au fost probabil aduși aici în exil, judecați și condamnați la moarte prin tăiere cu sabia pentru neclintirea în credința lor. Moartea lor nu a fost un act întâmplător, ci un gest de mărturisire a lui Iisus Hristos în fața unui imperiu ce voia tăcere, supunere și idolatrie. Sângele lor s-a unit cu cel al milioanelor de martiri din primele veacuri ale Bisericii și a sfințit pământul Dobrogei.
Descoperirea providențială
Secole de tăcere au trecut peste jertfa lor. Creștinii i-au îngropat în taină, într-un sicriu comun, poate temându-se că locul va fi profanat. Dar Dumnezeu nu lasă jertfa uitată.
În septembrie 1971, după ploi abundente, pârâul Niculițel a ieșit din matcă și a scos la lumină o criptă martirică unică în România și în sud-estul Europei. Sub șoseaua care străbate satul Niculițel, arheologii au descoperit ceea ce avea să fie cel mai vechi și bine păstrat martirion creștin din Balcani: o construcție din cărămidă, cu două încăperi suprapuse, una destinată adăpostirii moaștelor, alta pentru rugăciune.
În partea superioară a criptei, într-un sicriu comun, așezați cu fețele spre est și mâinile pe piept, au fost găsite moaștele a patru bărbați decapitați. Pe peretele criptei, în limba greacă, stă scris clar: „Martires tou Hristou” (Mucenici ai lui Hristos) și, pe peretele opus, numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis, Filippos”.
Această descoperire nu a fost doar un act arheologic, ci o mărturie vie a credinței din vechime. O dovadă că Dumnezeu a rânduit, în mod tainic, ca moaștele acestor martiri să fie păstrate, întregi, nevătămate, până în vremuri în care poporul său să fie din nou vrednic să le cinstească.
Moștenirea lor duhovnicească
Trupurile sfinților au fost așezate cu cinste în biserica Mănăstirii Cocoș, aflată în apropiere, unde se păstrează până astăzi. Ziua lor de prăznuire este 4 iunie, zi în care credincioșii din toată Dobrogea și din alte părți ale țării vin în pelerinaj, pentru a se închina sfintelor moaște și a cere ajutorul celor patru martiri.
Dar cinstirea acestor sfinți nu se oprește la ritual sau tradiție. Jertfa lor este un mesaj: fidelitatea față de Iisus Hristos nu cunoaște compromis, iar adevărata libertate începe acolo unde omul alege veșnicia în locul confortului vremelnic. Ei nu au fost filosofi, nici predicatori celebri. Au fost ostași, oameni simpli, care, în fața alegerii între viață și Iisus Hristos, L-au ales pe El.
Martiriconul lor este un simbol puternic: un mormânt al curajului, o mărturie de nezdruncinat că Biserica s-a zidit pe sângele martirilor. Cripta de la Niculițel este nu doar un sit arheologic, ci o icoană vie a suferinței și a biruinței în Hristos. Din piatra și cărămida ei izvorăște credință, și azi, pentru cei care vor să o vadă cu ochii inimii.
Relevanța lor astăzi
Într-o lume care își pierde reperele, în care libertatea este confundată cu relativismul, iar credința cu formalismul, viața Sfinților Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip este o chemare la trezvie. Ei ne arată că martiriul nu este despre a căuta suferința, ci despre a nu fugi de ea când e vorba de Adevăr.
Fiecare generație de creștini are mucenicii săi – unii mărturisesc cu sânge, alții cu viața lor curată, cu răbdare, cu jertfă tăcută în familie, în societate, în Biserică. Dar toți aceștia sunt părtași la aceeași cunună: iubirea de Hristos până la capăt.
În final, Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel ne lasă un testament: credința nu moare, nici când e prigonită, nici când e uitată. Dumnezeu o scoate la lumină când e vremea. Așa cum a scos la lumină moaștele lor, Dumnezeu va scoate la lumină și sufletul fiecărui om care i-a fost credincios până la capăt.
Troparul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip
Glas 4
Mucenicii Tăi, Doamne, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, întru nevoinţele lor cununile nestricăciunii au luat de la Tine, Dumnezeul nostru; că având tăria Ta, pe chinuitori au surpat; zdrobit-au şi ale diavolilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre.