În istoria Bisericii Ortodoxe, multe pagini au fost scrise cu sângele celor care au iubit pe Domnul Iisus Hristos mai mult decât viața pământească. Printre aceștia se numără și Sfinții Mucenici Urban, Teodor, Medimn și cei împreună cu dânșii, care au pătimit în vremea împăratului arian Valent (Valens), în secolul al IV-lea. Viețile lor sunt mărturie a credinței puternice și a jertfei pentru apărarea dreptei credințe, într-o epocă tulbure, când erezia ariană tulbura Biserica și lovea în unitatea creștinilor.
Contextul istoric: persecuția sub împăratul Valens
Împăratul Valens (364–378/379), fratele lui Valentinian I, a fost cunoscut drept un susținător înfocat al ereziei ariene. Această rătăcire, începută de Arie în secolul al IV-lea, contesta dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, considerându-L o creatură superioară, dar nu de o ființă cu Tatăl. Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) a condamnat arianismul, însă această erezie a continuat să tulbure viața Bisericii, fiind susținută de diferiți împărați și episcopi apostați.
În Constantinopol, arienii au căpătat mare putere, sprijiniți direct de Valens. Ei l-au izgonit pe episcopul ortodox Evagrie, rânduit pe scaunul capitalei, și au început să prigonească pe cei care rămâneau statornici în dreapta credință. Ortodocșii au fost alungați din biserici, bătuți, aruncați în temniță și jefuiți de bunurile lor. Într-un asemenea context, poporul dreptcredincios se afla într-o mare suferință și nesiguranță.
Alegerea trimișilor
Creștinii ortodocși, adunându-se în taină, au hotărât să ceară ajutor împăratului însuși, care se afla atunci la Nicomidia. Ei sperau că, de nu va dori să-i elibereze cu totul de mâinile arienilor, măcar să poruncească o ușurare a prigoanei, pentru ca poporul credincios să nu fie pierdut cu totul.
Astfel, au ales o delegație formată din șaptezeci de bărbați cinstiți din rânduiala duhovnicească, oameni tari în credință, puternici în cuvânt și desăvârșiți în înțelegere. Între aceștia se aflau trei conducători de seamă: Urban, Teodor și Medimn, bărbați cu viață aleasă și râvnă pentru Hristos.
Mărturisirea înaintea împăratului
Ajunși la Nicomidia, sfinții au stat înaintea împăratului și i-au adus rugămintea poporului dreptcredincios. Ei cereau protecție împotriva arienilor și apărarea libertății de a rămâne în dreapta credință, așa cum fusese mărturisită la Niceea.
Valens însă, orbit de erezie și mânios pe îndrăzneala lor, s-a aprins de mânie. Totuși, nu a arătat pe față acest lucru, ci, disimulând, a ascuns ura sa sub tăcere. În taină, el a trimis poruncă eparhului Modest să-i prindă pe toți trimișii și să-i ucidă.
Vicleșugul lui Modest
Eparhul Modest, primind porunca, s-a temut să-i omoare pe martiri la vedere, pentru a nu stârni tulburare în popor. De aceea a născocit un vicleșug. A poruncit ca toți să fie urcați pe o corabie, lăsând zvonul că sunt trimiși în surghiun. Corăbierii, însă, au primit poruncă să-i omoare pe toți atunci când vor ajunge la mijlocul mării.
Astfel, atunci când corabia a ajuns în noianul mării Astachiei, aceștia au ieșit singuri într-un caic pregătit dinainte și au dat foc corăbiei cu cei șaptezeci de trimiși ai Bisericii.
Jertfa mucenicilor
Corabia a început să ardă ca o făclie aprinsă, fiind purtată de vânt pe apele mării. Flăcările mistuiau trupurile sfinților, iar fumul se înălța asemenea unui fum de tămâie către Dumnezeu.
Corabia arzând a plutit până la locul numit Dachidis, unde s-a oprit și a ars cu totul. În acel ceas, s-a împlinit cu ei cuvântul Scripturii: „Ridicat‑ai oameni pe capetele noastre, trecut‑am prin foc și prin apă și ne‑ai scos la odihnă.” (Psalmul 65, 11).
Prin ardere pe apă, mucenicii au trecut printr-o mucenicie unică, îmbinând ambele chipuri ale pătimirii: focul și apa. Însă prin aceasta s-au învrednicit de odihna cea cerească, stând înaintea tronului lui Hristos și rugându-se pentru mântuirea noastră.
Sensul teologic al jertfei lor
Mucenicia Sfinților Urban, Teodor, Medimn și a celor împreună cu dânșii este o mărturie despre biruința credinței asupra vicleniei și urii omenești. Ei nu au ridicat arme, nu s-au răzvrătit, ci au venit cu smerenie să ceară dreptate și îndurare pentru poporul credincios. În schimb, au primit moarte martirică, dar și cununa vieții veșnice.
Ei reprezintă imaginea Bisericii prigonite, care nu încetează să strige către Dumnezeu, chiar atunci când este asuprită și răstignită de lume. Jertfa lor arată că puterea credinței nu poate fi biruită nici de foc, nici de apă, nici de viclenia celor răucredincioși.
Legătura cu lupta împotriva ereziilor
Martiriul lor nu este doar o jertfă personală, ci și o mărturie a adevărului dogmatic. Ei au murit pentru că nu au acceptat erezia ariană și au rămas statornici în mărturisirea dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu.
Astfel, sângele lor se alătură mărturiei Sfinților Părinți de la Niceea, întărind prin fapte ceea ce aceia au întărit prin cuvinte: că Fiul este de o ființă cu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
Cinstirea mucenicilor în Biserică
Biserica îi prăznuiește pe Sfinții Mucenici Urban, Teodor, Medimn și cei împreună cu dânșii la data de 5 septembrie, împreună cu pomenirea a optzeci de preoți și leviți care au pătimit cu ei. Ei sunt pomeniți ca o obște de mucenici care au suferit pentru unitatea și adevărul Bisericii.
Cinstirea lor se face nu doar prin rugăciune, ci și prin aducerea-aminte că Biserica este zidită pe sângele martirilor. Ei rămân pentru noi modele de statornicie și curaj, chemându-ne să rămânem neclintiți în fața încercărilor și a ispitelor vremurilor noastre.
Mărturia Sfinților Urban, Teodor și Medimn ne cheamă să rămânem tari în credință, chiar și atunci când lumea ne este potrivnică.
Ei ne învață că adevărata biruință nu este supraviețuirea în această lume, ci dobândirea vieții veșnice.
Sfinții Mucenici Urban, Teodor, Medimn și cei împreună cu dânșii au fost jertfe vii aduse lui Hristos în secolul al IV-lea, în vremea împăratului Valens
Ei au ales să rămână în adevăr, chiar cu prețul vieții, și au arătat lumii că Biserica nu poate fi biruită prin foc și apă.
Astăzi, rugăciunile lor se înalță dinaintea tronului lui Dumnezeu pentru noi toți. Să ne străduim și noi să rămânem statornici în credință, să nu ne rușinăm de Evanghelie și să fim gata de mărturisire, știind că „Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El.” (II Timotei 2, 11).