Pe data de 23 iulie, Biserica Ortodoxă prăznuiește cu evlavie pomenirea Sfinților Mucenici Trofim și Teofil, alături de alți unsprezece credincioși, adevărați mărturisitori ai Domnului Iisus Hristos. Acești mucenici au suferit chinuri cumplite în timpul prigoanei declanșate de împăratul Dioclețian împotriva creștinilor, în primele decenii ale secolului al IV-lea, oferind un exemplu strălucit de statornicie, răbdare și dragoste desăvârșită față de Hristos.
Contextul istoric al prigoanelor
Perioada împăratului Dioclețian (284–305) este considerată una dintre cele mai sângeroase în istoria Bisericii. Încercând să restabilească unitatea imperiului roman, Dioclețian a pornit o campanie dură împotriva creștinismului, perceput ca un pericol la adresa tradiției și coeziunii religioase a Romei. Mulți creștini au fost arestați, torturați și uciși cu cruzime pentru simplul fapt că refuzau să jertfească idolilor și să se închine împăratului ca unui zeu.
În această atmosferă încărcată de teroare și frică, au strălucit ca niște stele luminoase în întunericul păgânismului Sfinții Mucenici Trofim, Teofil și cei împreună cu ei, dovedind prin jertfa lor că dragostea față de Hristos este mai puternică decât moartea.
Mărturisirea și suferința
Trofim și Teofil, alături de alți unsprezece creștini, au fost arestați în provincia Lichia (regiune situată în sudul Asiei Mici, în actuala Turcie), sub acuzația că refuză să jertfească idolilor și să se lepede de credința lor. În fața dregătorului păgân, acești mucenici nu au dat înapoi, ci au mărturisit cu îndrăzneală numele Domnului Iisus Hristos, declarând că El este singurul Dumnezeu adevărat și că nici o amenințare, suferință sau moarte nu-i va putea despărți de dragostea Sa.
Chinurile la care au fost supuși depășesc în cruzime limitele închipuirii. Mai întâi, au fost spânzurați pe lemnele de tortură și strujiți cu fiare ascuțite, sfâșiindu-li-se trupurile până la sânge. Într-o încercare de a-i îndupleca, păgânii i-au lovit cu pietre, apoi le-au sfărâmat fluierele picioarelor, făcându-le suferința și mai cumplită. Însă nici aceste munci groaznice nu au reușit să-i facă să se lepede de Hristos.
Ca ultimă soluție, muncitorii păgâni i-au aruncat pe mucenici într-un foc mistuitor. Dar, în chip minunat, puterea lui Dumnezeu a păzit trupurile lor nevătămate. Asemenea celor trei tineri din cuptorul Babilonului, Trofim, Teofil și cei împreună cu ei au rămas vii și întregi în mijlocul flăcărilor, mărturisind încă o dată că Dumnezeul lor este viu și atotputernic.
Văzând această minune, dregătorul s-a aprins și mai mult de mânie, o mânie asemănată cu focul iadului, și a poruncit ca toți cei treisprezece mucenici să fie uciși prin tăierea capetelor. Astfel, ei și-au dat sufletele în mâinile Domnului, dobândind cununa nestricăcioasă a muceniciei și intrând în ceata sfinților din ceruri.
Semnificația duhovnicească a jertfei
Jertfa Sfinților Mucenici Trofim și Teofil este o mărturie puternică a credinței creștine autentice. În fața celor mai grele încercări, acești oameni nu au fost învinși nici de frică, nici de durere, ci au rămas neclintiți în dragostea față de Domnul Iisus Hristos. Ei nu au pus preț pe viața lor pământească, ci au privit spre viața cea veșnică, trăind cu deplina convingere că „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. ” (I Corinteni 3, 11).
Acești mucenici ne învață că fidelitatea față de Domnul Iisus Hristos nu este o virtute de conjunctură, ci o chemare absolută, ce implică dăruirea totală a ființei noastre lui Dumnezeu. Ei au demonstrat, prin suferința lor, că sufletul omului are o valoare infinit mai mare decât orice avantaj lumeasc, decât orice onoare sau siguranță trecătoare.
De asemenea, pilda lor este o chemare la trezvie și mărturisire, mai ales în contextul lumii de astăzi, în care credința este adesea relativizată, ignorată sau batjocorită. Sfinții Mucenici ne arată că, deși trăim într-o lume secularizată, trebuie să ne păstrăm credința vie și să fim gata oricând să ne mărturisim convingerile, indiferent de riscuri sau piedici.
Moștenirea lor în Biserică
Sfinții Mucenici Trofim și Teofil nu au rămas doar niște nume dintr-o epocă istorică îndepărtată. Ei au devenit rugători fierbinți pentru Biserica lui Hristos, mijlocitori ai celor care îi cinstesc cu credință și le urmează exemplul. Biserica Ortodoxă îi pomenește cu evlavie în fiecare an, pe 23 iulie, iar credincioșii le cer ajutorul în vreme de necaz și primejdie.
Mai mult, mucenicii au fost, din primele veacuri, considerați adevărate temelii vii ale Bisericii. Sângele lor, vărsat pentru Domnul Iisus Hristos, a devenit sămânță a noilor creștini, după cum spunea cu profunzime Tertulian. Prin jertfa lor, ei au întărit comunitățile creștine și au făcut ca Evanghelia să se răspândească cu și mai mare putere.
Bisericile și mănăstirile închinate mucenicilor mărturisesc, până astăzi, valoarea neprețuită a jertfei lor. Viețile acestor sfinți sunt citite în rânduiala liturgică, iar pomenirea lor devine un prilej de întărire duhovnicească pentru toți cei care vor să lupte lupta cea bună a credinței.
Mucenicia, chemare vie pentru fiecare creștin
Deși astăzi nu mai trăim vremuri de persecuție sângeroasă, creștinul contemporan este supus altor forme de ispită și presiune. Idolii moderni, precum: plăcerea, confortul, egoismul, relativismul moral, cer și ei jertfe și lepădare de Hristos, dar într-o formă mai subtilă și mai insidioasă. În acest context, exemplul Sfinților Mucenici Trofim și Teofil ne amintește că a fi creștin înseamnă a alege, în fiecare zi, calea crucii, a jertfei și a adevărului.
Mucenicia, ca mărturisire a credinței prin suferință, nu este doar o realitate a trecutului, ci și o chemare permanentă a fiecărui creștin. Chiar dacă astăzi nu ni se cere să ne dăm viața în chip fizic pentru Domnul Iisus Hristos, ni se cere să trăim în adevăr, să nu ne rușinăm de El, să-L mărturisim în fața unei lumi care Îl ignoră sau Îl respinge.
Sfinții Mucenici Trofim și Teofil sunt icoane vii ale unei credințe neînfricate, ale unei dragoste jertfelnice și ale unei nădejdi neclintite în făgăduințele Domnului Iisus Hristos
Prin viața și moartea lor, ei ne arată că nici o suferință nu este zadarnică atunci când este adusă lui Dumnezeu, că orice chin poate fi biruit prin puterea harului, și că moartea însăși devine poartă spre viața veșnică.
Să ne rugăm, așadar, ca acești sfinți mărturisitori să ne întărească și pe noi în lupta noastră duhovnicească, să ne aprindă inimile de dragostea Domnului Iisus Hristos și să ne învețe cum să rămânem neclintiți în credință, până la sfârșit. Amin.