Biserica Ortodoxă are rânduit, în fiecare zi, pomenirea unor sfinți ai lui Dumnezeu care au strălucit prin viața și jertfa lor. Unii au fost părinți pustnici, alții ierarhi și mărturisitori, iar alții mucenici care au vărsat sângele lor pentru Domnul Iisus Hristos. Între aceștia se numără și Sfinții Mucenici Macedonie, Tatian și Teodul, pomeniți în ziua de 12 septembrie. Viețile lor ne arată că adevărata credință nu poate fi ascunsă și că dragostea față de Dumnezeu se arată chiar și atunci când viața trupească este pusă în primejdie.
Bărbăția muceniciei și pilda vie a credinței
Acești sfinți au pătimit în vremea împăratului Iulian Apostatul (360–363), în cetatea Miropola din Frigia, și au primit cununa muceniciei, fiind arși de vii pe un grătar de fier încins. Fapta lor de vitejie și credință, precum și bărbăția cu care au răbdat chinurile, îi fac pilde vii pentru toți creștinii de astăzi.
Contextul istoric: vremea lui Iulian Apostatul
Împăratul Iulian, numit „Apostatul”, adică lepădatul de credință, a domnit între anii 361 și 363. Crescut inițial în credința creștină, el a apostaziat mai târziu, întorcându-se la păgânism și încercând să readucă în Imperiu cultul zeilor elini. În scurta sa domnie, a desfășurat o luptă aprigă împotriva creștinilor, nu prin persecuții directe de amploarea celor anterioare, ci mai ales prin batjocorirea credinței și prin favorizarea idolatriei.
În acest context, în Frigia, o regiune cu vechi tradiții păgâne, dregătorul Amachie a primit poruncă să curețe templele păgâne și să redea cinstea chipurilor zeilor. Templul din Miropola, unde se aflau idoli mari și împodobiți, a devenit astfel un simbol al renașterii păgânismului sub Iulian. Dar Dumnezeu a ridicat pe acești trei mucenici, Macedonie, Tatian și Teodul, pentru a arăta că puterea idolilor este nimic.
Fapta mărturisitoare a sfinților
Sfinții Mucenici Macedonie, Tatian și Teodul erau creștini râvnitori și îndrăzneți. Văzând cum templul din Miropola era împodobit pentru slujbele idolatre, ei nu au răbdat ca numele Domnului să fie batjocorit și s-au hotărât să dărâme acei idoli. Astfel, într-o noapte, au intrat în templu și au sfărâmat chipurile zeilor.
Gestul lor nu era doar un act de curaj, ci și o mărturisire a adevărului că idolii „Idolii neamurilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești:Gură au și nu vor grăi; ochi au și nu vor vedea;Urechi au și nu vor auzi; nări au și nu vor mirosi; Mâini au și nu vor pipăi; picioare au și nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor. ” (Psalmul 113, 12-15). Prin aceasta, au arătat că numai Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, iar toate celelalte sunt minciuni omenești și înșelăciuni demonice.
Când dimineața în templu au fost găsiți idolii dărâmați, s-a stârnit mare tulburare în cetate. Pentru a nu fi prigoniți pe nedrept alți creștini nevinovați, cei trei sfinți s-au arătat singuri înaintea dregătorului Amachie, mărturisind fără teamă că ei au făcut aceasta. Astfel, nu doar că au dărâmat idolii, dar au și mărturisit pe față credința în Domnul nostru Iisus Hristos.
Judecata și refuzul jertfei păgâne
Amachie, dregătorul, i-a chemat pe mucenici la judecată. Plin de cruzime și dorind să arate puterea împăratului, a încercat să-i silească să aducă jertfă idolilor. Dar ei, cu glas hotărât, au refuzat. Nu doar că nu s-au închinat zeilor, dar au râs de neputința lor, spunând că se închină numai Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Pentru dregător, această atitudine a fost o insultă. El nu înțelegea cum niște oameni simpli pot să înfrunte poruncile împărătești și să disprețuiască pedeapsa morții. Dar mucenicii știau că sufletul nu poate fi ucis și că moartea pentru Hristos este începutul vieții veșnice.
Moartea mucenicească pe grătarul de fier încins
În cele din urmă, Amachie a poruncit ca sfinții să fie aruncați pe un grătar de fier încins. Chinul era cumplit: trupurile lor erau arse încet, iar durerile inimaginabile. Dar în loc să plângă sau să se tânguiască, mucenicii au răspuns cu o bărbăție de neînchipuit.
Asemenea Sfântului Arhidiacon Lavrentie, care cu secole înainte fusese ars pe un grătar de fier și strigase prigonitorilor: „Întoarceți-mă pe partea cealaltă, că pe aceasta sunt fript!”, și Sfinții Macedonie, Tatian și Teodul au glumit cu torționarul, spunându-i:
„Oare nu vrei să guști din carnea noastră, să vezi dacă suntem bine fripți?”
Prin aceste cuvinte, ei au arătat că frica de moarte nu-i stăpânea și că bucuria credinței era mai puternică decât chinul trupului. Văzând curajul lor, torționarul însuși a fost cuprins de groază, căci în fața unei asemenea bărbății, puterea sa părea zadarnică.
Astfel, cei trei mucenici și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu, primind cununa cea neveștejită a biruinței.
Semnificația mărturisirii lor
Viața și moartea Sfinților Macedonie, Tatian și Teodul ne transmit câteva învățături fundamentale:
• Credința nu se ascunde
Deși puteau rămâne anonimi, ei au ales să se arate dregătorului, pentru a nu fi prigoniți alți creștini pe nedrept. Aceasta dovedește curaj, dar și responsabilitate față de întreaga comunitate.
• Idolii sunt neputincioși
Sfărâmarea chipurilor păgâne a fost o lucrare prin care s-a arătat că idolatria nu are nici putere, nici viață. Doar Dumnezeul cel viu, Care a făcut cerul și pământul, este vrednic de închinare.
• Mucenicia este biruință, nu înfrângere
Chiar dacă trupurile lor au ars pe grătarul incins, sufletele s-au înălțat la Hristos, iar numele lor a rămas veșnic în Biserică. Moartea pentru Domnul devine izvor de viață și de slavă.
• Bucuria în suferință
Glumele mucenicilor adresate torționarului arată că dragostea pentru Hristos aduce o bucurie mai tare decât orice durere. Ei nu au simțit chinul ca pe o pierdere, ci ca pe o cale către Împărăția cerurilor.
Legătura cu alte mucenicii
Jertfa lor ne amintește de alți sfinți mucenici care au murit în chip asemănător:
• Sfântul Arhidiacon Lavrentie, ars pe grătar la Roma;
• Sfinții Trei Tineri din Babilon, care au fost aruncați în cuptorul de foc pentru credința lor;
• Mulți alți mărturisitori care au primit moartea prin foc, dar au rămas neclintiți în credință.
Astfel, mucenicia lor face parte dintr-un șir nesfârșit de mărturii ale credinței, care arată că Biserica este zidită pe sângele martirilor.
Cinstirea liturgică
Biserica îi pomenește pe Sfinții Mucenici Macedonie, Tatian și Teodul la 12 septembrie, zi în care credincioșii îi invocă în rugăciuni ca mijlocitori înaintea Domnului Iisus Hristos. Viețile lor sunt consemnate în Sinaxar și în cărțile de slujbă, iar icoanele lor îi reprezintă ca pe trei mucenici purtând cununi de biruință și semnul crucii.
Sfinții Mucenici Macedonie, Tatian și Teodul rămân pentru noi modele de credință neclintită, de curaj și de dragoste jertfelnică pentru Domnul Iisus Hristos
Prin viața și moartea lor, ei au arătat că puterea lui Dumnezeu covârșește orice cruzime omenească și că sufletul credincios nu poate fi înfrânt de moarte.
Biserica îi cinstește ca pe prietenii și ostașii lui Hristos, iar noi suntem chemați să le urmăm exemplul, fiecare în măsura noastră: prin mărturisirea curată a credinței, prin sfărâmarea idolilor care ne înconjoară și prin nădejdea neclintită în viața veșnică.