Biserica Ortodoxă cinstește în fiecare an, la 2 mai, o familie întreagă de mucenici care au trăit și au murit pentru Iisus Hristos: Sfinții Esperie și Zoe, împreună cu fiii lor Chiriac și Teodul. Pilda lor rămâne vie și profundă în conștiința credincioșilor, nu doar pentru curajul cu care au îndurat suferințele martiriului, ci și pentru coerența vieții lor, în care credința nu era o simplă apartenență religioasă, ci fundamentul fiecărei alegeri și fapte.
Robi cu trupul, dar liberi în Iisus Hristos
Viața Sfinților Esperie și Zoe nu a început în slavă, ci în umilință. Cumpărați ca robi împreună cu fiii lor de către un roman păgân, numit Catal (sau Catullus), în provincia Pamfilia, ei trăiau sub autoritatea stăpânilor lor, într-o lume în care creștinii erau prigoniți, iar credința în Iisus Hristos se pedepsea cu moartea.
Și totuși, în inima lor, acești oameni nu erau sclavi. Așa cum Apostolul Pavel scrie că „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”, tot așa și acești patru mărturisitori ai lui Iisus Hristos erau liberi cu sufletul, chiar dacă trupurile lor aparțineau unui alt stăpân. Libertatea lor izvorăște din ascultarea deplină de Iisus Hristos, din refuzul de a se compromite, din convingerea că nu pot sluji la doi domni – nici măcar din teamă, nici măcar din necesitate.
Deși slujeau într-o casă în care idolatria era regulă, iar mesele se umpleau cu bucate jertfite zeilor, familia mucenicilor a ales să trăiască altfel. Cu discernământ, cu răbdare și cu o tărie interioară rar întâlnită, au refuzat să guste din mâncările oferite, le aruncau câinilor sau le dădeau săracilor, iar uneori posteau, rămânând fără hrană, dar nu fără nădejde. Făceau aceasta nu din dispreț pentru mâncare, ci din respect față de Dumnezeu, pentru că știau că ceea ce fusese oferit idolilor nu mai putea fi primit cu curăție.
Familia ca Biserică în miniatură
Un element remarcabil în povestea acestor sfinți este coeziunea lor ca familie. Nu vorbim despre un caz izolat de martiriu, ci despre o întreagă familie unită în Iisus Hristos, în gând și în faptă. Când cei doi fii, Chiriac și Teodul, au simțit că nu mai pot locui împreună cu păgânii, când conștiința lor le-a cerut să se despartă de răul din jur, nu au fugit pe ascuns, nu s-au lepădat de părinți, ci au vorbit cu mama lor, cerând binecuvântare și înțelepciune.
Iar Sfânta Zoe, deși la început a ezitat – fiindcă se temea de soarta trupurilor aflate în mâna stăpânilor – a înțeles repede, luminată de Duhul Sfânt, că fiilor ei li s-a dat harul de a fi martori vii ai credinței. Nu numai că i-a susținut, dar a fost prima care i-a dus înaintea stăpânului lor, Catal, și a mărturisit în fața lui că Domnul Iisus Hristos este singurul lor Stăpân. Un gest care spune totul despre puterea unei mame creștine, despre iubirea care nu caută siguranța biologică, ci mântuirea sufletului.
Tatăl, Sfântul Esperie, s-a alăturat luptei lor și i-a întărit. În timpul chinurilor, părinții nu s-au rugat să fie cruțați fiii lor, ci i-au îmbărbătat să nu cedeze, să privească la cununa muceniciei, să rămână tari până la capăt. Acesta este un model radical, profund și cutremurător de educație în Iisus Hristos – un model care naște sfinți.
Martiriul – curajul de a nu ceda
Catal, odată ce a aflat despre refuzul lor de a consuma din mâncările oferite la petrecerea în cinstea fiului său – carne și vin jertfite idolilor – , s-a înfuriat și a poruncit să fie schingiuiți. Mai întâi, fiii au fost spânzurați de picioare și strunjiți cu unghii de fier. Chiar și în chin, ei nu s-au clătinat, ci au primit suferința ca pe o cale spre Iisus Hristos, provocându-și torționarul prin tăcerea lor senină.
Apoi, întreaga familie a fost bătută și, în cele din urmă, aruncată într-un cuptor aprins. Într-un contrast sfâșietor cu cruzimea omenească, martiriul lor s-a încheiat în pace – nu ca o execuție, ci ca o trecere la Domnul. Dimineața, trupurile lor au fost găsite întregi, neatinse de flăcări, cu fețele întoarse spre răsărit, semn al credinței lor în Înviere și în venirea lui Iisus Hristos. Erau ca niște oameni adormiți în pace, nu ca niște victime ale chinului.
Această imagine este poate cea mai tulburătoare din toată istorisirea: patru trupuri neatinse, într-un cuptor mistuitor, așezate ca pentru rugăciune. Un semn clar al puterii lui Dumnezeu, dar și o lecție pentru lumea întreagă – că nici moartea nu poate atinge sufletele care au ales viața în Hristos.
Actualitatea exemplului lor
Ce mai spune astăzi o asemenea poveste? Trăim într-o lume în care idolatria s-a transformat: nu mai este despre statui și jertfe, ci despre cultul consumului, despre obediența față de putere, imagine, confort. Și totuși, dilema rămâne: cui slujim? Ne putem păstra credința, valorile și verticalitatea într-un sistem care de multe ori ni le cere la schimb pentru „supraviețuire”?
Familia Sfinților Mucenici Esperie, Zoe, Chiriac și Teodul ne arată că libertatea nu vine din statut, avere sau poziție, ci din alegerea conștientă de a-L sluji pe Domnul Iisus Hristos. Ne arată că familia este locul unde se naște curajul și unde se poate transmite o credință vie. Ne învață că suferința pentru Iisus Hristos nu este un blestem, ci o binecuvântare care duce la mântuire.
Într-o vreme în care se cere tot mai multă adaptare, compromis și renunțare la esențial, pilda acestor sfinți ne cheamă să fim verticali, onești cu sufletul nostru și liberi în credință, chiar dacă în ochii lumii suntem „robi”.
Sfinții Mucenici Esperie, Zoe, Chiriac și Teodul sunt icoana unei familii unite în credință, a unor oameni care au știut să trăiască în lume, dar nu din lume
Exemplul lor e viu, provocator și necesar. Ne cheamă la coerență, la curaj și la sfințenie, în orice formă o putem atinge.
Astăzi, când îi pomenim, să le cerem mijlocirea: să ne învețe ce înseamnă să rămâi în Hristos chiar și în mijlocul focului. Să ne ajute să nu ne temem de pierderi pământești, ci să căutăm adevărata libertate – aceea care vine din ascultarea de Dumnezeu.