În fiecare an, pe data de 9 noiembrie, Biserica Ortodoxă îi pomenește pe Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat, patru bărbați de o măiestrie rară, dar mai ales de o credință neclintită, care au preferat moartea întru Hristos în locul trădării conștiinței lor.
Viața lor este o mărturie a curajului creștin, a sfințeniei care poate străluci chiar și în mijlocul atelierelor de piatră, între zgomotul uneltelor și praful marmurei, acolo unde mâinile meșterilor modelează forme, dar inimile lor sunt cioplite de harul lui Dumnezeu.
Meșterii împăratului și slujitorii lui Hristos
Sfinții Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat au trăit în vremea împăratului păgân Dioclețian (284-305), unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creștinilor. Cu toate acestea, ei se aflau între cei mai respectați și iscusiți meșteri cioplitori în marmură ai imperiului, conducând un mare șantier la Sirmium, un important centru al vremii (astăzi în Serbia). De la ei ieșeau lucrări desăvârșite, pline de finețe și armonie, iar însuși împăratul se mândrea cu acești oameni de mare talent.
Dar dibăcia lor în sculptură nu era doar o lucrare a mâinilor, ci și o mărturisire a credinței. Cei patru fuseseră botezați de Sfântul Chiril, episcopul Antiohiei, aflat atunci în surghiun în ținutul Iliricului. De la el au primit nu doar apa Botezului, ci și focul credinței, râvna pentru Hristos și tăria de a nu se pleca înaintea idolilor.
În atelierul lor, înainte de a începe lucrul, își făceau semnul Sfintei Cruci, rugându-se ca Domnul să binecuvânteze lucrările mâinilor lor. Mulți dintre cei peste șase sute de lucrători din șantier, păgâni fiind, nu vedeau cu ochi buni acest obicei creștinesc, dar alții, mișcați de pilda meșterilor, au început să urmeze exemplul lor.
Chemarea la credință și începutul prigoanei
Printre cei care s-au apropiat de Hristos datorită lor a fost și un om numit Simpliciu, un meșter priceput, dar mai ales un suflet deschis adevărului. El a primit Sfântul Botez cu multă bucurie, dar această convertire a aprins și mai mult ura celor păgâni din șantier. Invidia și ura împotriva luminii i-au făcut pe aceștia să-i pârască împăratului, spunând că acești cinci meșteri (cei patru împreună cu Simpliciu) refuză să lucreze pentru zeii romani, că practică „magii creștine” și că disprețuiesc poruncile imperiale.
La început, Dioclețian nu i-a pedepsit. Cunoștea valoarea lor și, fiind interesat mai mult de rezultat decât de credința lor, le-a răspuns: „Cu atât mai bine, numai să se isprăvească lucrările pe care le-am încredințat lor.” Însă tulburarea păgânilor nu s-a oprit aici. Când împăratul a cerut să fie sculptat chipul zeului Asclepios, socotit vindecător al bolilor, cei cinci sfinți au refuzat categoric.
„În toate ne-am arătat ascultători, împărate,” au spus ei, „dar chipul acestui zeu nu vrem și nu putem să-l facem.”
Pentru ei, a ciopli un idol însemna a participa la rătăcire, a-și murdări mâinile cu lucrarea celui potrivnic lui Dumnezeu. Era o luptă între meșteșugul artei și curăția sufletului, iar sfinții au ales să rămână credincioși Adevărului.
Încercarea răbdării și judecata nedreaptă
Împăratul a trecut cu vederea neascultarea lor, lăsând alți meșteri păgâni să facă statuia. Când s-a întors să o vadă terminată, a fost încântat de frumusețea ei și, neștiind cine a lucrat-o, a crezut că tot Claudiu și tovarășii lui o făcuseră. Dar cei invidioși au strigat din nou împotriva lor: „Aceștia au refuzat să lucreze pentru zei, ei batjocoresc credința noastră!”
Pentru a restabili ordinea, împăratul i-a dat în mâinile unui dregător aspru, Lampadie, poruncindu-i să cerceteze lucrurile și să aducă pace între lucrători. Lampadie i-a chemat pe cei cinci înaintea sa și i-a îndemnat să aducă jertfă zeilor, promițându-le iertarea și răsplata. Dar sfinții au răspuns cu hotărâre:
„Nu este cu putință să slujim și lui Hristos, și zeilor de piatră. Numai Unul este Dumnezeul Cel adevărat, Ziditorul cerului și al pământului.”
Văzând neclintirea lor, Lampadie s-a mâniat și a poruncit să fie aruncați în temniță. Apoi a asmuțit mulțimea păgână împotriva creștinilor, provocând răscoale și tulburări. În mijlocul acestor revolte, Lampadie însuși a fost ucis de poporul pe care îl instigase. Astfel, mânia lui s-a întors asupra lui, ca o judecată dumnezeiască.
Mărturisirea până la moarte
Auzind de moartea dregătorului, împăratul s-a temut de o răscoală generală și a hotărât să înăbușe totul printr-o pedeapsă exemplară. A dat ordin ca cei cinci meșteri creștini să fie închiși de vii în sicrie de plumb și aruncați în apele fluviului Sava. Era o moarte crudă, dar pentru sfinți, o poartă spre veșnicie.
Când au fost duși spre locul de pedeapsă, și-au făcut semnul crucii, zicând:
„Doamne, primește sufletele noastre, precum ai primit pe ale robilor Tăi de mai înainte. Fă din moartea noastră o mărturie a credinței Tale!”
Și astfel, s-au mutat la viața cea fără de sfârșit, devenind mucenici ai Adevărului și meșteri ai Împărăției cerești.
Grija Bisericii pentru sfinții săi
Nu după mult timp, un creștin cu numele de Nicodim a aflat despre fapta aceasta și, cu mare primejdie, a scos sicriele din apele fluviului. El a avut grijă ca sfintele lor moaște să fie îngropate cu cinste, într-un loc tainic, unde credincioșii veneau mai apoi să se roage.
Între timp, episcopul Chiril, care îi botezase pe sfinți și care se afla încă în temniță, a aflat de moartea lor și, cuprins de durere sfântă, s-a mutat și el la Domnul. Astfel, prin jertfa acestor mărturisitori, Biserica a câștigat o nouă cunună a biruinței creștine în fața prigoanei păgâne.
În calendarul roman din anul 354, pomenirea acestor sfinți este trecută cu cinste la 9 noiembrie, dovadă că evlavia pentru ei s-a răspândit încă din primele veacuri în întreaga lume creștină.
Sensul duhovnicesc al jertfei lor
Viața Sfinților Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat este o icoană a statorniciei în credință. Ei nu au fost predicatori, nici călugări retrași, ci oameni simpli ai muncii, artiști ai pietrei care au transformat meseria într-o slujire a lui Dumnezeu.
Prin munca lor, prin respectul față de adevăr, prin refuzul de a sculpta idoli, ei au arătat lumii că sfințenia nu se dobândește doar în mănăstire, ci și în mijlocul cetății, în atelier, în locul de trudă, acolo unde fiecare poate lucra cu conștiință curată și cu inimă creștină.
Fiecare cioplitură din marmură le era o rugăciune, fiecare lucrare, o mărturie a frumuseții lăuntrice. Iar refuzul lor de a lucra pentru zei nu era o răzvrătire împotriva împăratului, ci o mărturisire a libertății duhovnicești: libertatea de a nu sluji minciunii, oricât de puternică ar fi lumea care o impune.
Moștenirea sfinților meșteri
Astăzi, pomenirea lor rămâne o chemare către fiecare creștin: să nu-și vândă conștiința pentru niciun câștig, să nu prefacă darurile primite de la Dumnezeu în unelte ale păcatului.
Într-o lume în care se sculptează adesea chipuri ale mândriei, plăcerii și minciunii, Sfinții Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat ne arată cum să lucrăm nu doar piatra, ci și sufletul, cioplind din el chipul lui Hristos.
Ei ne învață că adevărata artă este aceea care naște frumusețea dumnezeiască în om și că cea mai mare lucrare este credința lucrătoare prin iubire.
Mărturisirea acestor patru sfinți, împreună cu a ucenicului lor Simpliciu și a episcopului Chiril, se înscrie printre cele mai frumoase pagini ale primelor veacuri creștine
Într-o lume care adora pietrele, ei au arătat că adevăratul Dumnezeu nu este sculptat de mâini omenești, ci Se descoperă în inimile celor smeriți și credincioși.
Prin jertfa lor, Hristos a fost proslăvit, iar Biserica a primit noi apărători cerești.
Troparul Sfinţilor Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat
Glasul 1
Bucură-te, ceată a mucenicilor de la Sirmium, Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, cei de Dumnezeu înţelepţiţi. Strălucind în arta modelării pietrei, pricepuţi v-aţi arătat în cunoaşterea Chipului Celui Adevărat al lui Hristos. Pe acesta lumii l-aţi descoperit, pe Supliciu şi pe cei din Sirmium i-aţi convertit. Pentru aceasta cu cetele Arhanghelilor împreună vă bucuraţi. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru mântuirea noastră.