Biserica Ortodoxă îi cinstește în data de 31 martie pe Sfinții Mucenici Avdas episcopul și Veniamin diaconul din Persia, împreună cu ceilalți credincioși care au suferit martiriul în același val de persecuții. Pilda lor este una de statornicie în credință, curaj în fața tiraniei și jertfă deplină pentru Iisus Hristos, într-o vreme și într-un loc în care a fi creștin însemna, de cele mai multe ori, a fi gata de moarte.
Contextul istoric: Persia și creștinismul în secolul al V-lea
În secolul al V-lea, Persia era condusă de regii din dinastia sasanidă, care promovau religia zoroastriană drept credință de stat. Creștinismul, considerat o influență străină, era privit cu suspiciune, mai ales că Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) era perceput ca inamic politic și religios. Astfel, creștinii din Persia erau adesea acuzați de loialitate față de Roma și persecutați în mod sistematic.
În acest climat tensionat, persecuțiile împotriva creștinilor s-au intensificat în timpul regelui Yazdegerd I (399–420) și mai apoi sub fiul său, Bahram V (421–438). Este în această perioadă în care apar în istorie și sfinții Avdas și Veniamin.
Avdas – episcopul mărturisitor
Avdas (sau Habdès) era episcop în cetatea Susa, capitala provinciei Elam, în Persia. Era cunoscut pentru râvna sa apostolică și pentru curajul cu care predica Evanghelia, chiar și în fața autorităților păgâne. Potrivit izvoarelor hagiografice, episcopul Avdas a îndrăznit să dărâme un templu păgân dedicat focului sacru – unul dintre cele mai importante simboluri ale religiei zoroastriene.
Acest act a fost considerat o provocare directă la adresa autorității religioase și politice a imperiului. Regele Yazdegerd I, cunoscut inițial pentru o atitudine relativ tolerantă față de creștini, a fost profund ofensat și a cerut reconstruirea templului. Episcopul Avdas a refuzat, afirmând că nu se cuvine să refacă o casă a idolilor. În urma refuzului, a fost arestat, torturat și în cele din urmă omorât cu sabia. Moartea lui a marcat începutul unei noi etape de persecuții împotriva creștinilor în Persia.
Veniamin – diaconul cu limba pătrunsă de focul Duhului
Veniamin, diacon al Bisericii din Persia, este pomenit ca un ucenic devotat și un slujitor neînfricat al lui Hristos. După moartea episcopului Avdas, Veniamin a continuat să propovăduiască Evanghelia în mod public, lucru care i-a atras mânia regelui Bahram al V-lea.
Diaconul Veniamin a fost arestat și ținut în închisoare timp de doi ani. Se spune că un sol roman, creștin de asemenea, a intervenit la curtea regelui cerând eliberarea sa. Regele a fost de acord, cu condiția ca Veniamin să promită că nu va mai predica. Însă Veniamin a refuzat. A spus că datoria sa este să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu, iar a tăcea ar fi echivalent cu a-L trăda pe Iisus Hristos.
Pentru această „îndrăzneală”, a fost supus la torturi cumplite. I-au fost înfipte bețe ascuțite sub unghii și între coaste, i-au străpuns limba și l-au forțat să îndure chinuri greu de descris. Cu toate acestea, a murit în rugăciune, cu credință nestrămutată. Moartea lui a inspirat pe mulți creștini care, văzând statornicia sa, au primit cu îndrăzneală mucenicia.
Cei împreună cu dânșii – mărturisitori ai dreptei credințe
În urma mărturiei și jertfei acestor doi sfinți, persecuțiile s-au intensificat. Sute de creștini au fost arestați, torturați și omorâți în Persia pentru simplul fapt că nu voiau să aducă jertfe zeilor păgâni. Mulți dintre ei erau preoți, diaconi, monahi, dar și mireni: bărbați, femei și chiar copii.
Numele celor mai mulți dintre aceștia s-au pierdut în negura istoriei, dar Biserica îi pomenește la un loc, sub numele de „cei împreună cu dânșii”, adică cei care au fost alături de Sfinții Avdas și Veniamin în suferință și moarte pentru Iisus Hristos. Jertfa lor nu a fost în zadar: creștinismul nu doar că a rezistat în Persia, ci s-a întărit, iar martiriul lor a devenit o sursă de inspirație și curaj pentru generațiile următoare.
Mesajul martirilor pentru lumea de azi
Ce înseamnă, însă, pentru noi, creștinii din secolul XXI, această jertfă dintr-o lume aparent îndepărtată?
Într-o vreme în care credința poate fi văzută ca o opțiune personală, dar deseori marginalizată, exemplul Sfinților Mucenici Avdas și Veniamin rămâne relevant. Ei nu s-au rușinat de Iisus Hristos, nu și-au adaptat credința după cerințele vremii și nici nu au tăcut pentru a-și păstra confortul sau viața. Au înțeles că adevărul nu se negociază, iar dragostea față de Dumnezeu înseamnă uneori suferință.
În plus, ei ne arată că iertarea nu înseamnă slăbiciune. Episcopul Avdas a ales să nu reconstruiască templul păgân chiar dacă știa că va fi ucis. Veniamin a refuzat eliberarea dacă aceasta presupunea lepădarea de misiunea sa. Amândoi au iubit adevărul mai mult decât viața, și prin aceasta au primit cununa nestricăcioasă a sfințeniei.
Cinstirea liturgică și icoana
Sfinții Avdas și Veniamin sunt pomeniți în Sinaxarul zilei de 31 martie, iar în unele biserici din Orientul Mijlociu, mai ales în rândul creștinilor siriaci și armeni, sunt sărbătoriți cu mare evlavie. Icoana lor îi reprezintă adesea în veșminte liturgice, cu simbolurile martiriului (sabia, cuiele, flăcările), purtând aureola biruinței.
Nu doar suferința, ci și mărturisirea curajoasă a dreptei credințe este ceea ce ne cheamă să luăm aminte la viața lor. Rugăciunile lor stau înaintea lui Dumnezeu pentru toți cei care sunt persecutați astăzi, în multe locuri din lume unde a fi creștin încă înseamnă a trăi cu frica arestului sau a morții.
Sfinții Mucenici Avdas și Veniamin, împreună cu cei care au pătimit alături de ei, sunt o mărturie vie că Biserica nu a fost și nu va fi niciodată biruită de prigoane
Ei sunt steaguri de biruință și stâlpi ai credinței, iar sângele lor este sămânța din care a răsărit viață nouă în Iisus Hristos. Fie ca rugăciunile lor să ne întărească în mărturisirea credinței, iar curajul lor să ne fie lumină în vremurile întunecate ale relativismului și fricii. Amin.