Într-o lume care nu mai recunoaște sacrul și refuză adevărul, mărturisirea credinței devine o formă de eroism suprem. Așa au fost și Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina, o fecioară și un ostaș, două inimi unite nu de sânge sau de vreo legătură omenească, ci de focul credinței în Iisus Hristos. Pomenirea lor, pe 10 iunie, nu e doar o reamintire a unui martiriu din secolul al IV-lea, ci un apel viu către fiecare creștin de a rămâne neclintit în adevăr, oricât de mare ar fi prețul.
O fecioară în fața fiarei
Antonina, o tânără creștină din cetatea Crodamna (sau Cordam), și-a trăit viața cu curăție, în post, rugăciune și fapte bune. Era, cum spun textele vechi, „făclie nestinsă a dreptei credințe”. Când împăratul păgân a poruncit prigoana asupra creștinilor, Antonina a fost prinsă și adusă înaintea lui Festus (sau Fist), guvernatorul roman nemilostiv al locului.
Festus a încercat întâi cu lingușeli, apoi cu promisiuni: i-a oferit cinste, bogății, chiar funcția de preoteasă în cultul zeiței Artemida. Antonina i-a răspuns scurt și tăios: „Fă-te și tu părtaș al bogățiilor mele, cele veșnice.” A fost o chemare spre mântuire, dar și o disprețuire a tuturor bunătăților lumii acesteia, care pier.
Refuzul ei categoric de a jertfi idolilor l-a înfuriat pe Festus. A poruncit să fie lovită peste față, amenințând-o apoi cu bătăi cumplite, rușine publică și ardere de viu. Antonina, însă, a rămas neclintită. N-a fost o simplă încăpățânare, ci forța unei convingeri adânci, zidită în Hristos. A fost trimisă într-o casă de desfrâu, o formă perfidă de batjocură care urmărea să-i smulgă demnitatea, să o zdrobească lăuntric.
Timp de trei zile, Antonina n-a mâncat nimic. A stat acolo în rugăciune, cu trupul în mizerie dar cu sufletul ridicat la cer. Atunci, Dumnezeu a răspuns: s-a făcut un tunet mare, s-au deschis ușile casei și o lumină cerească a învăluit-o, iar un glas i-a spus să se scoale și să se ospăteze. Dumnezeu nu lasă singur pe cel ce-L mărturisește.
Alexandru, tăria unui tânăr ostaș
Alexandru era un tânăr soldat, de doar 23 de ani. N-o cunoștea pe Antonina, dar îngerul Domnului i-a vestit în temeiul credinței să intervină. Cu haina lui militară a pătruns în casa de păcat, prefăcându-se că merge acolo cu gânduri murdare, o mască sub care se ascundea misiunea curată a salvării unei sfinte.
Acoperind-o cu mantia sa, i-a spus să-și plece capul, și astfel a scos-o nevăzută printre păzitori. El a rămas în locul ei, asumându-și consecințele. A fost prins curând și adus înaintea lui Festus. N-a tăgăduit, n-a căutat să-și salveze viața cu minciuni. A spus clar: a eliberat-o pe fecioara lui Iisus Hristos, pentru că era nedrept ce i se făcea.
A fost bătut cu sabia de lemn și apoi întemnițat. Antonina, aflând că binefăcătorul ei era torturat, n-a fugit. S-a întors la ighemon și s-a alăturat lui. Iubirea lor nu era una trupească, ci un legământ al sfințeniei, o unire în mărturisirea lui Iisus Hristos.
Chinurile și biruința
Furia lui Festus a atins apogeul. Pe amândoi i-a condamnat la chinuri cumplite. Le-au fost tăiate degetele de la mâini și picioare. Trupurile le-au fost unse cu catran și împinse într-o groapă cu foc aprins. Au murit astfel, arși de vii, dar sufletele lor s-au ridicat curate și nebiruite la cer.
Moartea lor a avut loc la 3 mai 313, chiar în anul Edictului de la Mediolan, când libertatea religioasă urma să fie recunoscută de împăratul Constantin. Dar ei nu au mai apucat acea ușurare. Mărturisirea lor a fost pecetluită cu sânge, în fața unei lumi care încă ura pe Iisus Hristos.
Trupurile lor au fost duse la Mănăstirea Maximin din Constantinopol, unde s-au făcut multe minuni și tămăduiri. Moaștele lor au devenit izvor de vindecare pentru cei bolnavi, iar numele lor, lumină pentru toți cei ce se tem de lepădarea de credință.
Cei doi sfinți mucenici nu ne spun doar o poveste frumoasă din vremuri vechi
Ei ne provoacă. Ne întreabă: cât de mult prețuim credința noastră? Cât suntem dispuși să suferim pentru Iisus Hristos? Astăzi nu mai suntem puși să murim pentru El, dar ni se cere să trăim pentru El, și uneori e mai greu. Lumea ne cheamă să ne închinăm altor „idoli”: confortul, cariera, imaginea publică, ego-ul. Iar creștinismul curat, smerit, răbdător, devine rușinos pentru unii.
Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina nu s-au rușinat. Și-au asumat disprețul, durerea și chiar moartea, pentru că ochii lor erau ațintiți spre cer. Ei nu căutau să „trăiască bine”, ci să moară curat.
De aceea Biserica îi pomenește cu cinste pe 10 iunie, iar inimile creștinilor care caută adevărul simt în ei o flacără care încă arde. Ei n-au fost „eroi” în sensul lumii, nu au câștigat bătălii, nu au ridicat cetăți, nu au scris cărți. Dar au biruit cea mai grea luptă: cu frica, cu slăbiciunea, cu minciuna.
Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina sunt exemplul viu că iubirea de Dumnezeu depășește orice limită, chiar și moartea
Ei nu s-au cunoscut înainte de prigoană, dar s-au recunoscut în Duhul. Jertfa lor e dublă, a trupului și a voinței. Nu s-au salvat pe sine, ci au rămas credincioși până la capăt.
Într-o epocă de relativism, când adevărul e negociabil și credința e diluată, viața lor strigă: Iisus Hristos merită totul. Și astăzi, când se face prăznuirea lor, Biserica întreagă ne cheamă să fim asemenea lor, să iubim fără teamă, să credem fără compromis și să fim gata de jertfă, pentru Împăratul cel Veșnic.
Condacul Sfinţilor Mucenici Alexandru şi Antonina
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…
Pomenirea cea vrednică de laudă a mucenicilor a strălucit, pe care credincioşii o săvârşim şi o lăudăm cu credinţă, întru cunoştinţă strigând: Tu eşti, Hristoase, întărirea mucenicilor.
Troparul Sfinţilor Mucenici Alexandru şi Antonina
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.