Viața sfinților lui Dumnezeu este o comoară duhovnicească neprețuită, prin care Biserica ne arată că adevărata sfințenie nu se află neapărat în înălțimi omenești, ci în ascunzișul inimii, în lucrarea tainică, în lacrimi, în smerenie și în nevoință neștiută de lume.
Dintre acești sfinți, ale căror nume nu răsună în istoriile împăraților sau ale împărățiilor pământești, ci sunt scrise în Cartea Vieții, îi pomenim pe Cuvioșii Zaharia Ciobotarul și Ioan, doi oameni simpli în aparență, dar care prin viața lor au arătat că Dumnezeu preamărește pe cei smeriți și le descoperă slava Sa.
Viața lui Ioan, lepădarea lumii și lucrarea fierbinte a rugăciunii
Ioan, despre care pomenesc scrierile vechi, a fost un om cunoscut și prețuit în cele lumești. Avea renume, poziție și, probabil, toate cele trebuincioase unei vieți așezate. Însă, în ciuda tuturor acestor înlesniri, sufletul său a simțit chemarea către cele cerești. Ca odinioară vameșul Matei, care, la chemarea lui Hristos, a lepădat toate, tot astfel Ioan a părăsit îndulcirile lumii, alegând o viață smerită și monahicească.
Nu s-a retras în pustie, nici într-o mănăstire mare, ci a trăit în lume cu duh de monah, având inima lipită doar de Dumnezeu. Se îndeletnicea neîncetat cu rugăciunea, cu citirea, cu fapte bune, cu nevoință tainică. Din dragoste pentru Dumnezeu, priveghea nopțile în bisericile din Constantinopol, căutând liniștea și adâncul rugăciunii în orele în care cetatea era cuprinsă de odihnă.
Acest obicei al său, de a merge noaptea la biserică, avea să-i aducă o descoperire dumnezeiască, prin care a cunoscut un alt mare nevoitor, ascuns sub haina simplității: Cuviosul Zaharia Ciobotarul.
O minune în noaptea de priveghere, descoperirea celui bineplăcut lui Dumnezeu
Într-una din nopțile de priveghere, Ioan a mers la măreața biserică a Sfintei Sofia din Constantinopol. Ușile erau încuiate, căci era târziu, iar păzitorii își terminaseră slujba. Ostenit, Ioan s-a așezat pe un scaun la intrare și a început să-și citească rugăciunile încetișor, ca un om învățat să-și așeze mintea înaintea lui Dumnezeu.
Și atunci s-a întâmplat minunea.
O strălucire neobișnuită a apărut dinafară, o lumină nepământească, care se apropia treptat. Uimit, Ioan a privit cu luare aminte și a văzut un bărbat cucernic mergând în urma luminii, ca și cum ea îl povățuia. Fără zgomot, fără tulburare, omul acela înainta cu liniște sfântă către porțile încuiate ale marii biserici.
Minunea deschiderii porților prin puterea rugăciunii
Ajuns înaintea ușilor, bărbatul și-a plecat genunchii la pământ, și-a ridicat mâinile spre cer și s-a rugat îndelung. Apoi, făcând semnul Sfintei Cruci pe porți, acestea s-au deschis singure, ca și cum o putere nevăzută le-ar fi atins.
Ioan privea uimit: era martorul unei lucrări dumnezeiești pe care nu o mai văzuse niciodată.
Bărbatul a intrat în tindă, apoi, după alte îngenuncheri și rugăciuni, a deschis prin aceeași putere și porțile din interior, înaintând pas cu pas până în mijlocul bisericii. Acolo a stat multă vreme cu mâinile ridicate, rugându-se lui Dumnezeu. Lumina îl învăluia cu totul, arătând starea cea tainică a sufletului său.
Când și-a încheiat rugăciunea, a ieșit din biserică, iar ușile s-au închis singure în urma lui.
Atunci Ioan, mișcat la inimă, plin de uimire și de dorința de a afla cine este acest om minunat, a hotărât să-l urmeze.
Drumul spre casa smeritului ciobotar
Bărbatul cel cuprins de lumină mergea pe un drum drept, fără grabă, fără să pară că știe că este urmărit. Apoi s-a abătut puțin spre calea Sfântului Mucenic Iulian și s-a oprit în fața unei case foarte mici. A bătut în ușă și a rostit cu blândețe numele unei femei: „Maria!”
Era casa lui.
Odată intrat, lumina s-a retras, iar noaptea a devenit iarăși întunecată.
Soția lui a aprins o lumânare și i-a adus-o. Dar el nu s-a dus la odihnă, nu și-a culcat trupul pe pat, ci a început să lucreze la meșteșugul său: era ciobotar, un om simplu, lucrător cu mâinile sale.
Atunci Ioan, plin de dorința de a afla cine este acest om sfânt, a intrat în casă fără sfială și, căzând la picioarele lui, i le-a spălat cu lacrimi, rugându-l stăruitor să nu-i ascundă viața sa cea ascunsă în Dumnezeu.
Smerenia cea adâncă a Cuviosului Zaharia
Bărbatul, care avea să fie cunoscut lumii drept Cuviosul Zaharia Ciobotarul, s-a cutremurat văzându-l pe Ioan la picioarele sale. În simplitatea și smerenia sa, nu putea primi o astfel de cinstire.
„Iartă-mă, bătrânule”, i-a spus el, „eu sunt om păcătos, nevrednic și fără fapte bune. Nu am învățat nicio viețuire înaltă și sunt doar un sărac lucrător al celui mai neînsemnat meșteșug. ,,Te-ai înșelat, omule, o vedenie înșelătoare ți s-a arătat, nu adevărul.”
Dar Ioan, care văzuse minunea cu propriii lui ochi, nu înceta să plângă și să-l roage cu numele lui Dumnezeu să spună adevărul. Înțelegea că un astfel de har nu poate fi lucrarea unui om obișnuit.
Până la urmă, biruit de rugămințile și de lacrimile bătrânului, Zaharia i-a destăinuit, cu mai multă smerenie decât orice cuvânt, că Dumnezeu, în mila Sa, îi luminase viața, însă el însuși se socotea mai păcătos decât toți. Nici atunci nu s-a lăudat cu nimic, nici nu a spus despre sine vreo faptă deosebită, ci totul l-a atribuit harului dumnezeiesc.
Astfel Ioan a înțeles că se afla în prezența unui adevărat sfânt, ascuns lumii, dar cunoscut de Dumnezeu.
Înțelesul duhovnicesc al vieții lor
Viețile Sfinților Zaharia Ciobotarul și Ioan ne dau o învățătură profundă:
1. Sfințenia se ascunde sub smerenie
Zaharia era un om obișnuit la vedere: un meșteșugar, un soț, un om simplu. Dar în inima lui ardea lumina rugăciunii neîncetate. Dumnezeu privește la inimă, nu la chip sau la starea din societate.
2. Faptele mari se fac în taină
Zaharia nu căuta slava oamenilor. Rugăciunile, lacrimile și privegherile lui erau cunoscute doar de Dumnezeu. De aceea Dumnezeu i le-a întors în daruri dumnezeiești.
3. Cel ce caută pe Dumnezeu cu sinceritate găsește
Ioan, prin nevoință și dor de sfințenie, a fost învrednicit să vadă ceea ce ochiul lumesc nu poate vedea: harul lucrător prin oamenii lui Dumnezeu.
4. Harul nu desființează ascultarea și lucrarea
Zaharia, deși era plin de lumina dumnezeiască, nu părăsise nici casa, nici soția, nici munca. Nevoința lui era una a inimii, nu una a fățărniciei.
5. Dumnezeu descoperă la vremea potrivită viețile celor ce-L iubesc
Harul care însoțea rugăciunea lui Zaharia nu avea scopul de a fi arătat lumii, ci doar de a întări pe Ioan și pe toți cei care vor citi aceste minuni.
Sfinții Cuvioși Zaharia Ciobotarul și Ioan sunt icoane ale adevăratei smerenii, ale rugăciunii curate și ale iubirii de Dumnezeu
Ei ne arată că în ochii lui Dumnezeu nu sunt mari cei ce se văd mari în lume, ci cei ce trăiesc în ascuns cu bună-cuviință, cu credință, cu nevoință și cu dragoste fierbinte.
Viața lor este o chemare pentru fiecare dintre noi: să ne aplecăm inimile către Dumnezeu, să căutăm lumina rugăciunii și să primim cu smerenie lucrarea harului, știind că numai în taină și în ascultare se zidesc sufletele sfinte.