Pe data de 21 iulie, Biserica Ortodoxă pomenește cu evlavie pe doi sfinți care și-au trăit viețile întru slava lui Dumnezeu, în moduri diferite dar unite de aceeași râvnă: Cuviosul Simeon, cel ce s-a făcut nebun pentru Hristos, și Cuviosul Ioan, sihastrul pustiei. Viețile lor sunt o mărturie cutremurătoare despre dragostea față de Domnul Iisus Hristos, despre lepădarea totală de lume și despre formele neobișnuite, dar pline de putere, prin care Dumnezeu poate lucra în lume.
Tinerețe cu râvnă duhovnicească
Sfinții Simeon și Ioan erau doi tineri sirieni, bogați și de neam bun, care trăiau pe vremea împăratului Iustin cel Tânăr (565-578). Ioan avea 24 de ani, era căsătorit și locuia cu tatăl său văduv. Simeon era necăsătorit, având doar o mamă bătrână de 80 de ani. Deși proveneau din familii înstărite, dragostea lor pentru Domnul Iisus Hristos i-a făcut să părăsească totul și să urmeze chemarea duhovnicească.
Împreună au plecat la Ierusalim, dorind să se închine lemnului Sfintei Cruci. După ce au vizitat locurile sfinte și s-au rugat, întorcându-se spre Siria, au trecut pe lângă mănăstirile din valea Iordanului. Văzând sfintele așezăminte, Ioan a spus: „Acolo viețuiesc îngerii lui Dumnezeu”. Dorința de a se asemăna cu acești „îngeri în trup” a încolțit în inimile lor. La o răspântie, au cerut Domnului, în rugăciune, să le arate ce cale să urmeze: calea spre Siria, spre casele și familiile lor, sau calea spre pustie, spre nevoință. Prin tragere la sorți, Dumnezeu le-a arătat să urmeze calea cea strâmtă, care duce spre mântuire.
Tunderea în monahism și retragerea în pustie
Cei doi au mers la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, unde au fost tunși în monahism de egumenul Nicon. Însă, atât era de mare râvna lor pentru viața pustnicească, încât au ieșit din mănăstire înainte de a se împlini cele șapte zile rânduite pentru noii călugări. Au pășit cu hotărâre în pustie și timp de 40 de ani au viețuit întru înfrânare aspră, post, rugăciune neîncetată și smerenie desăvârșită.
În acest timp, trupurile lor au ajuns asemenea unor ramuri uscate, istovite de o nevoință ce întrece firea omenească. S-au luptat cu ispitele, cu gerul, cu foamea și cu pustiul, dar au primit în schimb pacea lăuntrică și harul lui Dumnezeu.
Nebunia pentru Hristos: misiunea Cuviosului Simeon
După patruzeci de ani de nevoințe, Cuviosul Simeon a primit poruncă de la Dumnezeu să iasă din pustie și să meargă între oameni. Aceasta nu era o renunțare, ci o jertfă și mai mare: să părăsească liniștea pustiei pentru zgomotul cetății, dar nu pentru a trăi în lume, ci pentru a-i scoate pe oameni din lume, printr-un mijloc neobișnuit: nebunia pentru Hristos.
Înainte de plecare, Ioan l-a binecuvântat, zicându-i cu înțelepciune: „Păzește-ți inima împotriva a tot ceea ce vei vedea în cetate. Nu te atinge cu inima de ceea ce va atinge mâna ta”. Apoi și-au luat rămas bun, și Simeon a plecat.
Ajuns în cetatea Emesa, Simeon s-a prefăcut nebun. Se purta ca un om fără minte, dansa pe străzi, arunca nuci în oameni, și făcea gesturi care atrăgeau batjocura și disprețul celor din jur. Dar în adâncul sufletului, el era plin de harul Duhului Sfânt. Viața lui era o rugăciune neîncetată, iar mintea lui era unită cu Hristos.
Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii și al vindecării. Cunoscând păcatele ascunse ale oamenilor, adesea se apropia de câte unul și îi șoptea la ureche: „Pocăiește-te, căci ai făcut cutare păcat”. Pe mulți i-a întors din calea pierzării cu aceste mustrări neobișnuite.
Minuni și întoarceri la credință
Un actor păgân, pe nume Baii, care batjocorea creștinismul, a avut o vedenie în care Simeon i-a apărut și l-a mustrat cu asprime. Trezit din somnul păcatului, Baii s-a botezat și a devenit creștin râvnitor.
Un alt tânăr, căzut în păcatul desfrânării, înnebunise. Simeon i-a dat o palmă și i-a zis: „Să nu mai curvești!”. În aceeași clipă, duhul necurat a ieșit din tânăr și acesta s-a vindecat.
Toate acestea, făcute sub aparența unei „nebunii”, erau în realitate lucrarea harului, o pedagogie divină prin care Dumnezeu, în marea Sa iubire, aducea la pocăință sufletele pierdute.
Moartea și descoperirea sfințeniei
Când a venit vremea trecerii la cele veșnice, Sfântul Simeon a fost luat în chip smerit de doi oameni care nu știau cine era cu adevărat. L-au dus să-l îngroape fără cinste, fără slujbă, fără tămâie. Dar trecând pe lângă casa unui evreu, s-au petrecut semne minunate. Evreul a văzut cu ochii lui o procesiune cerească, cu cântări, cu lumină și slavă, însoțind trupul lui Simeon. Atunci, cuprins de uimire, a spus: „Fericit ești tu, nebune, că ai câștigat slujba îngerilor!” și s-a alăturat îngropării.
Curând după aceea, prietenul și fratele său întru nevoință, Ioan, a venit din pustie și a aflat că Simeon se mutase la Domnul. Iar după moartea lui, cetățenii din Emesa au început să înțeleagă cine fusese acel „nebun” care locuise printre ei: un sfânt adevărat, un stâlp al rugăciunii, un trăitor al dragostei dumnezeiești.
Pilda Cuviosului Ioan
Spre deosebire de Simeon, Cuviosul Ioan a rămas în pustie până la moartea sa. A dus o viață de tăcere, post și rugăciune, arătând că și retragerea totală este o formă de slujire a lui Dumnezeu. Viața sa smerită și tăcută, lipsită de spectaculos, dar plină de profunzime duhovnicească, a fost o mărturie a unei altfel de jertfe, jertfa ascunsă, care strălucește înaintea ochilor lui Dumnezeu.
El a fost cel care l-a întărit pe Simeon la plecarea din pustie, rugându-se: „Să nu ne despartă Dumnezeu în împărăția Sa”. Într-adevăr, cei doi s-au regăsit în slava cerească, uniți pentru totdeauna.
Moștenirea lor duhovnicească
Sfinții Simeon și Ioan sunt chipuri diferite ale aceleiași sfințenii: unul prin viața ascunsă și liniștită în pustie, celălalt prin „nebunia” care a luminat cetatea. Ei arată că sfințenia nu are un singur chip și că Dumnezeu lucrează în moduri tainice, prin oameni dispuși să-și lepede sinele și să trăiască numai pentru El.
Într-o lume marcată de aparențe, Cuviosul Simeon a ales să fie nebun înaintea oamenilor, dar înțelept înaintea lui Dumnezeu. Iar Cuviosul Ioan a ales tăcerea pustiei, devenind vas curat al Duhului.
Pomenirea Sfinților Cuvioși Simeon și Ioan ne amintește că adevărata înțelepciune nu se găsește în slava lumească, ci în smerenie și lepădare de sine
Viața lor este un îndemn puternic de a ne cerceta inima, de a fugi de deșertăciunile lumii și de a căuta mai întâi împărăția lui Dumnezeu.
Fie ca rugăciunile lor să ne întărească în lupta duhovnicească și să ne învețe că, deși căile sfințeniei sunt diferite, ele duc toate la același scop: unirea cu Domnul Iisus Hristos. Amin.
Condacul Sfântului Cuvios Simeon, cel nebun pentru Hristos şi Sfântului Cuvios Ioan Pustnicul
Glasul 1
Ceata îngerească…
Cei ce aţi săvârşit viaţa creştineşte cu dreapta credinţă, vase curate ale Treimii arătându-vă, Sfinţilor Părinţi Simeon şi Ioan, de Dumnezeu purtători prealăudaţi, acum cereţi să trimită din destul curăţire şi pace sufletelor noastre, părinţi preafericiţi.