Pe stâncile înalte și neclintite ale Meteorei, acolo unde pământul parcă se ridică să atingă cerul, istoria se scrie altfel. Acolo, în inima Greciei, unde sfințenia se împletește cu piatra, s-au nevoit doi frați de sânge și duh: Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan, ctitorii Mănăstirii Varlaam. Prăznuiți pe 17 mai, acești mari nevoitori nu sunt doar figuri de legendă, ci exemple vii de curaj, credință și osteneală pentru Iisus Hristos.
Frați după trup, uniți în duh
Născuți într-o familie de rang înalt, din neamul nobil Apsaradon din Ioannina, cei doi frați au crescut înconjurați de bogăție și cultură. Dar, dincolo de educația primită în Mănăstirea Filantropinon, și de respectul pe care familia lor îl avea în societate, ei au căutat altceva: veșnicia.
De la o vârstă fragedă, Nectarie și Teofan au ales să renunțe la toate onorurile lumii și să îmbrace haina monahală. Erau tineri, dar sufletul le era deja copt pentru Hristos. Au fost tunsi în monahism în anul 1495, sub îndrumarea unui stareț cu viață sfântă, Cuviosul Sava din Ioannina, pe care Biserica îl pomenește pe 3 februarie.
Timp de 10 ani, au stat sub ascultare, în schitul Sfântului Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei. Acolo au deprins lupta nevăzută, liniștea inimii și curăția minții. După mutarea la Domnul a părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte Athos, dornici de o viețuire și mai adâncă în Hristos.
Călăuziți de sfinți
În Muntele Athos, Dumnezeu le-a dăruit un alt părinte duhovnicesc de seamă: Sfântul Nifon al II-lea, fost patriarh al Constantinopolului, care trăia în acea vreme la Mănăstirea Dionisiu. De la el au primit canon de viețuire, sfaturi de aur și binecuvântarea de a-și continua nevoințele.
Cuvintele lui au fost profetice. „Când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrageți-vă în mănăstire și vă liniștiți”, le spusese. Acest sfat avea să le salveze viața duhovnicească mai târziu.
Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan – Prigoniți de cei ai lor
Întorși la chilia lor din insula Ioaninei, au descoperit că locul fusese ocupat de boieri care își revendicau ctitoria. Alungați, au mers în altă parte a insulei, unde au restaurat o sihăstrie ruinată închinată Sfântului Pantelimon. Acolo, pe locul în care viețuise un pustnic sfânt, Antonie, cei doi frați au reconstruit cu mâinile lor biserica și chiliile. Munca era istovitoare – au umplut o groapă uriașă cu pietre și pământ ca să poată începe zidirea.
Dar ispitele nu s-au sfârșit. Nici necredincioșii, nici vânturile, ci propriile autorități bisericești și boieri locali au fost cei care i-au prigonit. Din pricina acestor nedreptăți, au ales să nu se mai împărtășească o vreme, după cum mărturisesc ei în propria autobiografie – gest extrem, care spune totul despre rana din inima lor.
Spre înălțimi – fuga din lume, înspre cer
În jurul anului 1510, după 4 ani de prigoniri și amărăciuni, Nectarie și Teofan au părăsit definitiv mănăstirea din Ioannina. Ținta lor? Stâncile Meteorei, un loc în care cerul pare mai aproape decât pământul.
Au fost primiți cu dragoste la Marea Meteora și li s-a încredințat schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde au trăit 7 ani. Dar locul era greu: vânturile puternice și spațiul restrâns nu le mai permiteau nevoința de altădată.
Atunci au ales o altă stâncă: Varlaam – un vârf uitat de lume, unde cu secole în urmă se nevoise un anahoret cu același nume. Cu binecuvântarea mitropolitului Larisei și a egumenului Marii Meteore, s-au stabilit acolo în anul 1518.
O mănăstire născută din piatră și rugăciune
Când au ajuns pe stânca Varlaamului, nu mai era nimic. Doar niște ruine, o tăcere adâncă și o inimă aprinsă de Dumnezeu. Cu trudă, cu rugăciune și cu ajutorul ucenicilor lor Benedict și Pahomie, au refăcut vechea bisericuță și au început zidirea celei noi.
După zeci de ani de muncă, post și rugăciune neîncetată, în anul 1542 au pus temelia bisericii mari, închinată Tuturor Sfinților, iar în data de 17 mai 1544 au sfințit-o. Aceasta este ziua în care Biserica îi prăznuiește până azi.
Viața lor în mănăstire a fost un model de rânduială și jertfă: privegheri de toată noaptea, slujbe zilnice, post aspru și tăcere. În toate, nu se abăteau nici o iotă de la canonul primit de la Sfântul Nifon. Rar se vede o astfel de statornicie.
Adormirea și moștenirea lor sfântă
Pe când lucrările se apropiau de final, Cuviosul Teofan a căzut la pat, bolnav vreme de 10 luni. Pe 17 mai, în anul 1544, a trecut la Domnul, în timp ce frații cântau Paraclisul. În acel moment, o stea luminoasă s-a arătat deasupra chiliei sale, învăluind-o în lumină cerească. Când sufletul i s-a ridicat la cer, steaua s-a stins.
După 6 ani, în Săptămâna Luminată, pe 7 aprilie 1550, l-a urmat și fratele său, Cuviosul Nectarie. Cei doi frați, împreună în viață și în moarte, au fost înmormântați la mănăstirea pe care o zidiseră cu mâinile lor.
Moaștele lor, mâna dreaptă a Sfântului Nectarie și mâna stângă a Sfântului Teofan, s-au păstrat neputrezite. Acestea sunt astăzi izvor de har și minuni pentru toți cei care le caută mijlocirea.
Un model pentru noi
Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan nu au căutat nici nume, nici slavă, nici odihnă. Au fost oameni ai rugăciunii, ai pietrei și ai răbdării. Din toate încercările vieții, au ieșit mai luminați, mai smeriți, mai aproape de Dumnezeu.
Mănăstirea Varlaam, așezată parcă între două lumi, rămâne până azi dovada vie a ceea ce înseamnă să îți clădești sufletul pe piatră. Pilda lor ne cheamă pe fiecare la răbdare, curaj și credință nezdruncinată.
Iar în vremurile noastre tulburi, în care multe se clatină, rămâne această certitudine: acolo, sus, pe stâncile Meteorei, două inimi sfinte veghează încă – Nectarie și Teofan, frați după trup, sfinți după har.