În fiecare an, la data de 28 iulie, Sfânta noastră Biserică îi pomenește împreună pe patru dintre primii șapte diaconi ai creștinătății: Prohor, Nicanor, Timon și Parmena. Ei fac parte, totodată, din ceata celor Șaptezeci de Apostoli trimiși de Hristos „Iar după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină.” (Luca 10,1) și reprezintă paradigma slujirii în Biserică, acolo unde cuvântul și masa săracilor, propovăduirea și filantropia, rugăciunea și organizarea comunității se împletesc fără a se contrazice. Istoriile lor, presărate cu misiune, mucenicie, fidelitate și smerenie, ne așază în față chipul viu al unei Biserici tinere, dar deja matură în rânduieli și în arderea pentru Hristos.
Originea diaconiei: răspuns duhovnicesc la o nevoie concretă
Cartea Faptele Apostolilor (6, 1-6) descrie contextul în care a apărut treapta diaconiei. Pe măsură ce comunitatea creștină din Ierusalim creștea, au apărut tensiuni în împărțirea zilnică a ajutoarelor. Apostolii, conștienți că nu pot lăsa propovăduirea cuvântului pentru a se ocupa de administrare, au rânduit șapte bărbați „plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune” pentru această slujire. Prin punerea mâinilor, aceștia au fost instituiți diaconi, pentru a sluji la mesele săracilor și pentru a întări unitatea comunității. Între ei se numărau Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae, prozelit din Antiohia. Biserica păstrează memoria liturgică separată pentru Sfântul Arhidiacon Ștefan (27 decembrie) și pentru Sfântul Apostol Filip (11 octombrie), iar pe cei patru pomeniți astăzi îi cinstește împreună, Nicolae nefiind înscris în rândul sfinților.
Prin această rânduială, apostolii nu „externalizează” iubirea față de aproapele, ci o instituționalizează în Duhul Sfânt, dând Bisericii un chip concret al milei și al ordinii. Diaconia devine astfel sacrament al dragostei lucrătoare, prelungire a euharistiei în viața celor flămânzi, văduvi, străini, marginalizați, o „liturgie după liturgie”.
Sfântul Prohor, ucenic al lui Petru, colaborator al lui Ioan, slujitor al cuvântului scris
Prohor este pomenit ca fiind, mai întâi, însoțitor al Sfântului Apostol Petru, care l-a și hirotonit episcop al Nicomidiei, în Bitinia. După Adormirea Maicii Domnului, îl regăsim ca împreună-lucrător al Sfântului Ioan Teologul. Surghiunit împreună cu acesta în insula Patmos, Prohor devine mâna care scrie ceea ce urechea sa a auzit de la Apostolul Iubirii, în descoperirea dumnezeiască a Apocalipsei. Apoi, întors la Nicomidia, își reia lucrarea misionară și pastorală, întărind Biserica și întorcând pe mulți de la rătăcire. Își încheie viața prin mucenicie, la Antiohia, pecetluind cu sânge cuvântul pe care îl slujise cu condeiul și cu viața.
Prohor este icoana slujitorului care unește ascultarea de Părinți (Petru și Ioan) cu fidelitatea față de comunitatea încredințată, dar și modelul lucrarii sinergice dintre inspirația dumnezeiască și scrisul eclezial. Într-o vreme în care cuvântul scris poate fi ușor relativizat, Prohor ne amintește că Tradiția se scrie cu viața, dar și cu cerneala lacrimilor și a mărturisirii.
Sfântul Nicanor, jertfa într-o zi de prigoană
Tradiția spune că în aceeași zi în care a fost ucis cu pietre Sfântul Arhidiacon Ștefan, o mare prigoană s-a dezlănțuit împotriva Bisericii din Ierusalim. În acea zi a fost ucis și Nicanor, împreună cu alți două mii de creștini. Canonul amintește că a fost „înjunghiat ca o oaie”, adică adus ca jertfă Domnului. Moartea lui arată că diaconia nu este doar administrație, ci oferire totală, până la capăt. De altfel, întreaga istorie a Bisericii primare confirmă că harurile puse prin mâinile apostolilor s-au desăvârșit în sânge: „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”, după cuvântul clasic al lui Tertulian.
Sfântul Timon, episcop în Arabia, nears de foc, răstignit pe cruce
Sfântul Timon a fost așezat de apostoli episcop în cetatea Vostricea (sau Bosra) din Arabia. A propovăduit pe Domnul Iisus Hristos cu îndrăzneală, suferind mult din partea iudeilor și a elinilor. Tradiția îl prezintă aruncat într-un cuptor aprins, din care a ieșit neatins de flăcări. Unele surse mărturisesc că, ulterior, a primit mucenicia prin răstignire. Timon ne amintește că slujirea episcopală, deși are dimensiune de conducere și păstorire, rămâne în esență o diaconie, o slujire jertfelnică. Focul neputincios asupra lui este imaginea biruinței harului asupra lumii și a morții, iar răstignirea lui este urmarea fidelă a Învățătorului răstignit.
Sfântul Parmena, fidelitatea până la capăt, între moarte „în pace” și martiriu
Despre Parmena, tradițiile sunt împărțite. Unele mărturii spun că a murit înaintea ochilor apostolilor și a fost îngropat de aceștia cu multă plângere. Alte izvoare îl consemnează ca martir, încununat cu cununa mărturisirii în timpul împăratului Traian. Deși nu avem detalii certe, chipul lui Parmena rămâne discret, smerit, asemenea multor sfinți „fără biografie” spectaculoasă, dar fără de care țesătura Bisericii ar fi mai săracă. El este icoana diaconului care rămâne la locul lui, împlinindu-și slujba până la capăt, fără a căuta altă glorie decât aceea de a fi găsit credincios.
Diaconia, vocație eclezială pentru toate timpurile
Privind la acești patru sfinți, înțelegem că diaconia nu se reduce la un rang liturgic, nici la o funcție socială în Biserică. Este o chemare la slujire integrală: la masa Cuvântului și la masa celor flămânzi, la scriere inspirată și la gest concret de milostenie, la administrarea dreaptă a bunurilor și la dăruirea totală a vieții. În ei se întâlnesc cele două „mese” din Faptele Apostolilor: masa predicării, de care Apostolii nu se dezlipesc, și masa milosteniei, pe care diaconii o organizează și o sfințesc. Dar, în cele din urmă, ambele mese se întâlnesc în Euharistie, unde Domnul Iisus Hristos Se dăruiește „spre viața lumii” și ne învață că fără jertfă nu există slujire.
În contextul contemporan, chipul lor ne provoacă și pe noi, cler și laici deopotrivă, să redescoperim „diaconia” ca stil de viață eclesial. Într-o lume care trăiește adesea în logica eficienței, a vizibilului și a mărcii personale, sfinții Prohor, Nicanor, Timon și Parmena ne invită la logica smereniei, a ascultării, a slujirii neostentative. Filantropia creștină nu este caritate rece, nici activism social, ci rod al Duhului, expresie a unei iubiri care se roagă, se jerfeste și organizează cu discernământ.
Slujirea jertfelnică în Biserica Domnului Iisus Hristos
Diaconii de astăzi, la fel ca cei dintâi, sunt chemați să fie punte între altar și lume, între Sfântul Potir și bolnavul de pe marginea drumului, între frumusețea slujbei și urgența nevoilor concrete. Dar această chemare depășește hotarele treptei clericale: fiecare creștin botezat, miruit și împărtășit are, în felul său, o diaconie de împlinit, în familie, în parohie, în societate. Fiecare poate fi „diacon” al milostivirii, al dreptății, al unității, al adevărului rostit cu blândețe. A fi „plin de Duhul Sfânt și de înțelepciune” nu este un ideal rezervat primului secol, ci o poruncă pentru fiecare dintre noi.
„Doamne, fă-ne vrednici de slujirea Ta”
Sfinții Apostoli și Diaconi Prohor, Nicanor, Timon și Parmena ne lasă moștenire o lecție dublă: Biserica se zidește prin cuvânt și slujire, prin predică și milostenie, prin liturghie și filantropie. Ei au primit harul prin punerea mâinilor Apostolilor și l-au înmulțit prin suferință, misiune și dragoste. Astăzi, când îi cinstim laolaltă, ne rugăm să ne fie mijlocitori, pentru ca și noi să împlinim, fiecare în măsura darului primit, diaconia la care ne cheamă Domnul nostru Iisus Hristos.
Condacul Sfinților Apostoli și Diaconi Prohor, Nicanor, Timon și Parmena, dintre cei şaptezeci
Glasul 1
Mormântul Tău…
Diaconi cinstiţi, singuri văzători ai Cuvântului şi vase alese v-aţi arătat prin credinţă, Sfinţilor Nicanor şi Prohor, Parmena şi Timon Mărite. Pentru aceasta, astăzi a voastră sfinţită pomenire prăznuim întru veselia inimii, pe voi fericindu-vă.
Troparul Sfinților Apostoli și Diaconi Prohor, Nicanor, Timon și Parmena, dintre cei şaptezeci
Glasul 3
Sfinţilor Apostoli, rugaţi pe Milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.