Biserica Ortodoxă îi cinstește pe Sfinții Mucenici ca pe mărturisitori desăvârșiți ai credinței în Hristos, oameni care au pus adevărul Evangheliei mai presus de viață, de durere și de moarte.
Între aceștia, un loc de cinste îl ocupă Sfinții 10 Mucenici din Creta, ale căror pătimiri cutremurătoare și a căror statornicie neclintită rămân, peste veacuri, o lumină vie pentru toți creștinii.
Contextul istoric al prigoanei
Pătimirea Sfinților 10 Mucenici se înscrie în perioada uneia dintre cele mai cumplite persecuții împotriva creștinilor, declanșată în timpul împăratului roman Deciu (249–251). Dorind să refacă unitatea Imperiului Roman prin religia păgână, Deciu a poruncit ca toți supușii să aducă jertfe zeilor, considerând creștinismul o amenințare la adresa ordinii statale.
În acest context, insula Creta a fost încredințată unui ighemon care purta același nume cu împăratul și care îi semăna nu doar prin titulatură, ci mai ales prin cruzime, asprime și ură față de credința creștină. Sosind în Creta, acesta a poruncit să fie căutați și aduși la judecată toți cei ce mărturiseau pe Hristos, supunându-i la chinuri cumplite, cu scopul de a-i sili să se lepede de credință.
Ceata celor zece aleși
În acea vreme de încercare, s-a arătat o ceată de zece bărbați aleși, uniți printr-o singură credință și o singură dorire: dobândirea Împărăției cerurilor. Ei proveneau din cetăți diferite ale Cretei și ale insulelor apropiate: Teodul, Satornic, Evpor, Ghelasie și Evnichian din Gortinia; Zotic din Hios; Pompie și Agatopul din Epinia; Vasilid din Chidonia; Evarest din Iracleea.
Deși diferiți ca neam și loc de obârșie, acești bărbați erau uniți prin dragostea pentru Hristos și prin râvna de a-I urma până la capăt. Prin viața lor, se sârguiau să ajungă la „cetatea din cer”, socotind suferințele pământești ca pe o cale spre slava veșnică.
Mărturisirea înaintea ighemonului
Aduși înaintea ighemonului, Sfinții Mucenici au răspuns cu mult curaj și bărbăție. Nicio amenințare, nicio promisiune și nicio lingușire nu a putut clătina hotărârea lor. Timp de treizeci de zile, au fost supuși la nenumărate chinuri: bătaie, târâre pe pământ, lovire cu pietre, batjocură, scuipare și insulte. Trupurile le erau rănite, dar sufletele le rămâneau neclintite.
În ziua de 23 decembrie, ighemonul a organizat judecata finală, nădăjduind că, prin frică și durere, îi va face să cedeze. Cu fața mânioasă, le-a cerut să jertfească zeilor, amenințându-i cu moartea. Răspunsul mucenicilor a fost limpede și hotărât: nu se vor supune poruncilor împotriva lui Dumnezeu și nu vor jertfi idolilor.
Disprețul idolilor și curajul adevărului
Atunci când ighemonul a încercat să le arate „puterea” zeilor păgâni, mucenicii au demascat, cu îndrăzneală, falsitatea și necurăția cultului idolatru, vorbind despre zeii păgâni ca despre oameni pătimași, ridicați în mod mincinos la rang de dumnezei. Aceste cuvinte au aprins mânia nu doar a ighemonului, ci și a mulțimii, care era gata să-i sfâșie cu mâinile goale.
Poruncind tăcere, ighemonul a hotărât să le aplice chinuri și mai cumplite. Unii au fost spânzurați și strujiți cu unghii de fier, alții loviți cu pietre și pari ascuțiți, iar altora li s-au zdrobit oasele cu plumb. Suferințele erau de neînchipuit, însă mucenicii le primeau cu mulțumire, ca pe un „ospăț duhovnicesc” pregătit pentru Hristos.
Mărturisirea supremă a credinței
În mijlocul durerilor, crainicul striga să se supună și să jertfească zeilor, dar Sfinții Mucenici, într-un glas, mărturiseau: „Creștini suntem, a lui Hristos jertfă, și de-ar fi să murim de mii de ori, vom muri cu osârdie”. Această unitate de cuget și de inimă i-a făcut biruitori nu doar asupra ighemonului și a muncitorilor, ci și asupra puterilor întunericului.
Văzând că toate chinurile sunt zadarnice, Deciu a pronunțat sentința capitală. Sfinții au fost duși la locul execuției, nu departe de cetatea Alonium, unde aveau să primească cununa muceniciei prin tăierea capului.
Cununa muceniciei
Pe drumul spre moarte, s-a arătat o râvnă neobișnuită: fiecare dorea să primească primul cununa muceniciei. Teodul, unul dintre ei, a potolit această „ceartă sfântă”, spunând că adevărata biruință o va avea acela care va fi tăiat cel din urmă, fără a se clătina văzând moartea celorlalți. Acest cuvânt a fost primit cu bucurie de toți.
Ajunși la locul hotărât, mucenicii au adus mai întâi cântare lui Dumnezeu, rostind psalmul izbăvirii, apoi fiecare s-a rugat pentru iertarea păcatelor, pentru rude, prieteni și pentru întreaga patrie, cerând ca toți să iasă din întunericul necredinței și să-L cunoască pe Hristos, Lumina cea adevărată.
Astfel, rugându-se fiecare, li s-a tăiat capul, iar sufletele lor s-au înălțat cu bucurie către Hristos Dumnezeu.
Cinstirea moaștelor și moștenirea lor duhovnicească
După plecarea călăilor, trupurile sfinților au fost adunate de credincioși și îngropate cu cinste. Mai târziu, încetând prigoana și strălucind credința creștină, moaștele lor au fost descoperite nestricate și aduse cu mare cinste în cetatea împărătească a Constantinopolului, spre ocrotirea ei și spre ajutorul tuturor celor ce alergau cu credință la mijlocirea lor.
Sfinții 10 Mucenici din Creta rămân, până astăzi, pilde vii de curaj, statornicie și dragoste față de Hristos. Prin rugăciunile lor, Biserica se întărește, credincioșii se luminează, iar cei slabi în credință află putere și nădejde.
Cu ale căror sfinte rugăciuni, să ne învrednicim și noi de bunătățile cele cerești, pregătite lor și tuturor celor ce iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Troparul Sfinţilor 10 Mucenici din Creta
Glasul 3
Creta cea mult minunată să o cinstim, că a înflorit flori cinstite, pe mărgăritarele lui Hristos, stâlpările mucenicilor. Că zece sunt la număr, fericiţii şi toată mulţimea demonilor au ruşinat. Pentru aceasta şi cununi au luat mucenicii lui Hristos, cei cu sufletul răbdător.
Condacul Sfinţilor 10 Mucenici din Creta
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…
Ca un Luceafăr a strălucit cinstita pătimire a mucenicilor, care mai înainte ne-a arătat, în chip luminat, pe Cel Născut în peşteră; pe Care Fecioara L-a născut fără de sămânţă.