În conștiința multor credincioși există ideea că sfințenia este mai ușor de atins în mănăstire decât în lume.
Viața monahală pare, la prima vedere, calea sigură spre mântuire, iar viața în societate pare plină de piedici și riscuri duhovnicești. Totuși, Predania Bisericii Ortodoxe arată limpede că Dumnezeu nu judecă omul după locul unde trăiește, ci după felul în care împlinește poruncile Sale. O viață trăită în lume poate fi la fel de bineplăcută lui Dumnezeu ca una trăită în mănăstire, dacă este trăită în credință, smerenie și dragoste.
Mântuirea nu stă în chipul vieții, ci în trăirea ei
Această învățătură este confirmată de viața sfinților și de cuvintele marilor părinți ai Bisericii. În viața Sfintei Iuliana din Lazarevo se spune limpede: „Nu oricine e tuns se mântuiește, ci acela care face cele vrednice de călugări”.
Acest cuvânt arată că monahismul nu este o garanție automată a mântuirii, după cum nici viața în lume nu este o piedică inevitabilă. Totul depinde de trăirea concretă a poruncilor lui Dumnezeu.
Starețul Macarie explică ce înseamnă „cele vrednice de călugări”: „Numai ținerea poruncilor lui Dumnezeu, dragostea față de toți și un adevărat simțământ de smerenie sunt cele ce au însemnătate, orice am fi noi”. Așadar, esența vieții duhovnicești nu este forma exterioară, ci conținutul interior: ascultarea de Dumnezeu, iubirea și smerenia.
Chemarea universală la sfințenie
Biserica nu împarte creștinii în două categorii morale diferite, unii chemați la desăvârșire și alții la o viață spirituală mai relaxată. Toți sunt chemați la aceeași țintă: unirea cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur mustră ferm ideea că monahii ar avea alte porunci decât mirenii:
„Te amăgești singur, cugetând că unele se cer celui din lume și altele călugărului … Toți oamenii trebuie să ajungă la aceeași țintă.”
Aceste cuvinte sunt de o importanță covârșitoare. Ele arată că Sfânta Evanghelie nu este împărțită în două variante, una pentru mănăstire și alta pentru lume. Porunca iubirii, a iertării, a curăției inimii, a rugăciunii și a milosteniei este aceeași pentru toți.
Diferența dintre monah și mirean nu este o diferență de morală, ci de organizare a vieții. Unul este in societate, altul nu; unul trăiește în comunitatea monahală, altul în lume. Dar judecata lui Dumnezeu privește inima.
Sfințenia în mijlocul lumii
Viața în lume are propriile ei lupte și nevoințe. Creștinul mirean este chemat să-L mărturisească pe Hristos în obște, la serviciu, în societate, în relațiile zilnice. El trebuie să păstreze credința într-un mediu adesea indiferent sau ostil.
Această luptă nu este mai mică decât cea monahală. Uneori, poate fi chiar mai grea, pentru că distragerile sunt numeroase, grijile materiale sunt presante, iar timpul pentru liniște este limitat. Totuși, tocmai în aceste condiții se poate arăta puterea credinței.
Un părinte care își crește copiii în frica de Dumnezeu, o mamă care rabdă cu dragoste, un angajat care rămâne cinstit, un om care iartă nedreptatea, toate acestea sunt forme reale de nevoință creștină. Dumnezeu vede fiecare jertfă ascunsă.
Sfințenia nu constă în fuga fizică din lume, ci în curățirea inimii.
Monahismul, o chemare specială, nu o obligație
Totuși, Biserica prețuiește profund monahismul. Mănăstirea este locul unei consacrări totale, unde întreaga viață este organizată în jurul rugăciunii și al Numelui lui Hristos. Monahul renunță la bunuri, la voia proprie și la viața familială pentru a se dărui în întregime lui Dumnezeu.
Arhimandritul Zaharia Zaharou explică faptul că la mănăstire mergem pentru a purta Numele lui Hristos. Dacă un tânăr simte o dorință arzătoare, o „urgență a duhului” care îl face să spună în sine: „Fie devin monah, fie pier”, aceasta poate fi semnul unei chemări autentice.
Această chemare nu este una obișnuită. Ea nu apare din dezamăgiri, din dorința de liniște, din frică de lume sau din eșecuri personale. Chemarea monahală adevărată este o sete puternică după Dumnezeu, o dorință de rugăciune neîncetată și de dedicare totală.
Dacă această chemare există, ea devine tot mai clară în timp și se exprimă în viața de rugăciune.
Pericolul comparațiilor greșite
Una dintre cele mai mari ispite duhovnicești este comparația: un mirean se simte inferior monahului, iar uneori un monah poate disprețui viața din lume. Ambele atitudini sunt greșite.
Dumnezeu nu cere tuturor aceeași formă de viață, ci aceeași credincioșie.
Un om poate trăi în mănăstire și să fie mândru, neascultător sau nepăsător. Altul poate trăi în lume și să fie smerit, milostiv și rugător. Judecata nu se face după haina purtată, ci după inimă.
De aceea, cuvântul din viața Sfintei Iuliana rămâne esențial: nu tunderea mântuiește, ci viața vrednică.
Cum poate deveni lumea loc de mântuire
Pentru creștinul care trăiește în lume, calea mântuirii începe prin lucruri simple, dar esențiale:
- rugăciunea zilnică, chiar scurtă, dar sinceră,
- participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie,
- spovedania regulată,
- împărtășirea cu pregătire,
- citirea Sfintei Scripturi,
- milostenia,
- iertarea celor ce greșesc.
În plus, viața de fiecare zi poate deveni o adevărată școală a sfințeniei. Răbdarea, jertfa, responsabilitatea, iubirea concretă sunt exerciții duhovnicești permanente.
Voia lui Dumnezeu, criteriul suprem
Cel mai important lucru nu este dacă cineva trăiește în lume sau în mănăstire, ci dacă trăiește în voia lui Dumnezeu. Textul duhovnicesc amintește un adevăr profund: când voia Domnului este lucrătoare în viața noastră, toate celelalte se așază, pentru că voia Lui este de neînvins.
Adevărata problemă nu este locul, ci ascultarea.
Un om poate intra în mănăstire fără chemare și să trăiască neliniștit. Altul poate rămâne în lume din voia lui Dumnezeu și să crească în sfințenie.
De aceea, discernământul este esențial, iar sfatul duhovnicului devine hotărâtor.
Ortodoxia nu propune o ierarhie rigidă între viața monahală și viața în lume, ci o chemare universală la sfințenie
Monahismul este o cale înaltă și binecuvântată, dar nu singura cale spre mântuire. Dumnezeu privește la inimă, la credință, la smerenie și la dragostea concretă față de oameni.
Ținerea poruncilor, iubirea și smerenia sunt măsura tuturor lucrurilor, „orice am fi noi”.
Astfel, un creștin poate ajunge la sfințenie în liniștea chiliei, dar și în zgomotul orașului; în ascultarea monahală, dar și în responsabilitatea familială; în pustie, dar și în mijlocul societății.
Important este ca fiecare să-și afle locul rânduit de Dumnezeu și să trăiască acolo cu credincioșie.
Pentru că, în cele din urmă, nu locul ne mântuiește, ci viața trăită cu Hristos.