Ziua de 15 aprilie aduce în calendarul ortodox pomenirea a două dintre cele mai impresionante figuri ale creștinismului timpuriu: Sfintele Mucenițe Vasilisa și Anastasia din Roma. Femei de neam ales și cu stare materială însemnată, ele au ales calea slujirii lui Iisus Hristos într-o vreme în care credința creștină nu doar că nu era încurajată, ci era pedepsită cu moartea.
Viața și mărturisirea lor ne arată nu doar puterea credinței, ci și chipul adevăratei iubiri față de Dumnezeu și de aproapele. Prin faptele lor, Vasilisa și Anastasia rămân până azi modele de bărbăție duhovnicească și statornicie în fața prigoanei.
Ucenicele apostolilor în inima păgânismului
Sfintele Vasilisa și Anastasia au trăit în Roma în timpul împăratului Nero (54–68 d.Hr.), unul dintre cei mai cruzi prigonitori ai creștinilor. Provenind din familii înstărite, cele două femei au avut parte de educație aleasă și de influență în societatea romană. Dar ceea ce le-a definit cu adevărat nu a fost poziția socială, ci alegerea de a deveni ucenice ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Convertirea lor la creștinism nu a fost superficială sau de conjunctură, ci profundă și plină de râvnă. Într-un context în care creștinii erau vânați, arestați și uciși pentru credința lor, Vasilisa și Anastasia nu doar că nu s-au ascuns, ci au luat parte activă la misiunea Bisericii. După martiriul Apostolilor Petru și Pavel, cele două au avut curajul să adune, în taină, trupurile lor și să le îngroape cu cinste, oferindu-le o înmormântare demnă de sfinți.
Această faptă, în ochii autorităților păgâne, era considerată nu doar o infracțiune, ci un act de nesupunere față de legile imperiale. Gestul lor nu era doar un omagiu adus mentorilor lor spirituali, ci o mărturisire publică a credinței lor în Înviere și în Iisus Hristos.
Înfruntarea cu puterea lumească
Fapta lor nu a rămas ascunsă mult timp. Denunțate autorităților, Sfintele Mucenițe au fost arestate și aduse în fața împăratului Nero. Istoria bisericească păstrează multe mărturii despre cruzimea acestui împărat față de creștini. Sub domnia sa, Roma a devenit scena unor persecuții violente și sângeroase, în care mii de creștini și-au pierdut viața.
În fața amenințărilor, a promisiunilor și apoi a chinurilor, Vasilisa și Anastasia au rămas neclintite. Nu și-au renegat credința și nu au trădat convingerile în schimbul vieții pământești. Răspunsul lor era clar: „Suntem creștine și nu ne rușinăm de Iisus Hristos. Nu avem împărat pe pământ, ci pe Domnul nostru cel din ceruri”.
Pentru această mărturisire, cele două sfinte au fost supuse unor torturi cumplite. Sursele bisericești ne spun că li s-au tăiat sânii, mâinile, picioarele și limba. Apoi au fost decapitate cu sabia. Totul, în văzul lumii, ca o demonstrație de putere din partea autorităților imperiale. Însă, în realitate, ele au biruit – nu prin forță fizică, ci prin puterea credinței și a dragostei față de Iisus Hristos.
Ce ne învață mărturia lor?
Trăim într-o epocă în care persecuția nu mai are forma vărsării de sânge în piețele publice, dar există alte forme subtile și insidioase de prigoană: ridiculizarea credinței, marginalizarea moralității creștine, promovarea unor valori contrare Evangheliei. În acest context, exemplul Sfintelor Vasilisa și Anastasia este mai actual ca niciodată.
Ele ne învață:
- Curajul mărturisirii – să nu ne rușinăm de Iisus Hristos, chiar dacă ne costă imaginea, confortul sau poziția socială.
- Credința neclintită – să nu ne lăsăm purtați de curentele lumii, ci să ne întărim convingerile în Iisus Hristos, indiferent de context.
- Dragostea jertfelnică – gestul lor de a aduna trupurile martirilor arată iubirea concretă, nu doar în cuvinte, ci în fapte.
De asemenea, este important să observăm și rolul femeilor în istoria Bisericii. Într-o vreme în care femeia era adesea marginalizată, creștinismul a oferit spațiu de afirmare spirituală și de slujire activă. Vasilisa și Anastasia, alături de alte mucenițe, dovedesc că harul lui Dumnezeu nu ține cont de gen, ci de inimă.
Cinstirea sfinților și puterea lor de mijlocire
Ortodoxia nu uită. Prin pomenirea sfinților, Biserica nu doar că le cinstește memoria, ci le afirmă prezența vie în comuniunea sfinților. Sfintele Mucenițe Vasilisa și Anastasia nu sunt doar personaje istorice, ci mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu pentru toți cei care le cheamă cu credință.
Pomenirea lor, pe 15 aprilie, este un moment de reflecție, dar și de întărire. Ele au trecut prin focul chinurilor și au rămas neclintite. Noi, deși nu suntem chemați la aceleași încercări, putem lua exemplu din statornicia și iubirea lor. Putem să ne rugăm lor în clipele de încercare, cerând ajutor pentru a rămâne statornici în credință, curați în viață și drepți în conștiință.
În sinaxarul zilei, Biserica le numește sfințite mucenițe, un termen care arată nu doar sfințenia lor, ci și faptul că mucenicia a fost o slujire – o liturghie a credinței în fața lumii. Ele au devenit jertfă vie, asemenea Mântuitorului, și au fost primite în ceata mucenicilor ca suflete curate și biruitoare.
Sfintele Mucenițe Vasilisa și Anastasia din Roma nu ne oferă o lecție abstractă despre curaj, ci o mărturie vie a unei credințe neclintite, născută din dragoste și întărită prin fapte
Ele au înfruntat cruzimea unui imperiu, dar au biruit prin statornicie. Nu s-au temut de suferință, ci au văzut în ea o cale spre Iisus Hristos.
Într-o lume în care valorile sunt relativizate, în care credința este adesea tratată ca o alegere personală lipsită de importanță publică, exemplul lor rămâne lumină și îndemn. Acolo unde este credință adevărată, nici frica, nici durerea, nici moartea nu pot învinge.