Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas

În istoria Bisericii primare, puține exemple de jertfelnicie și curaj creștin sunt atât de vii și de emoționante precum viața și martiriul Sfintelor Mucenițe Perpetua și Felicitas.

Pătimirea lor, petrecută la începutul secolului al III-lea, rămâne până astăzi o mărturie cutremurătoare despre puterea credinței, despre iubirea față de Domnul Iisus Hristos și despre biruința duhului asupra slăbiciunilor omenești.

Contextul istoric al persecuției

Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas a avut loc în timpul împăratului Septimiu Sever, care a emis un edict prin care interzicea răspândirea creștinismului. În urma acestui ordin, numeroși creștini au fost urmăriți, arestați și supuși la chinuri, mai ales în provinciile africane ale Imperiului Roman.

În această perioadă, comunitatea creștină din Cartagina era numeroasă și bine organizată, dar și intens persecutată. Aici au trăit și au pătimit Sfintele Perpetua și Felicitas, împreună cu alți mărturisitori ai credinței.

Actul martiric care descrie pătimirea lor este unul dintre cele mai prețioase documente ale creștinismului timpuriu, fiind redactat pe baza mărturiilor directe ale Sfintei Perpetua și ale martirului Saturus, precum și cu aportul teologului Tertulian.

Viața Sfintei Perpetua

Sfânta Perpetua, cu numele complet Vibia Perpetua, provenea dintr-o familie înstărită și aparținea aristocrației romane. Avea doar 22 de ani când a fost arestată, fiind o tânără educată, cunoscătoare de limba latină și greacă.

Era căsătorită și avea un copil mic, pe care îl alăpta. Tatăl său era păgân fanatic, iar mama sa era pe jumătate creștină. Deși provenea dintr-un mediu favorabil unei vieți confortabile, Perpetua a ales cu hotărâre calea lui Hristos, primind credința creștină și pregătindu-se pentru Botez.

La momentul arestării, ea era încă catehumenă, adică nu primise încă Sfântul Botez. Cu toate acestea, credința ei era puternică și statornică, fiind gata să-și dea viața pentru Domnul.

Sfânta Felicitas, smerenie și curaj

Alături de Perpetua se afla Felicitas, slujnica ei, o femeie simplă și smerită, dar cu o credință la fel de puternică. Felicitas era însărcinată în luna a opta când a fost întemnițată și a născut în condiții grele, în temniță.

Deși era mamă și se afla într-o stare de slăbiciune trupească, nu s-a lepădat de Hristos. După naștere, și-a încredințat copilul în grija unei creștine, alegând să urmeze calea muceniciei.

Prin viața ei, Felicitas arată că sfințenia nu ține de statutul social, ci de curăția inimii și de dragostea față de Dumnezeu.

Întemnițarea și încercările

Perpetua, Felicitas și alți patru tineri creștini: Saturnius, Secundulus, Revocatus și Saturus, au fost aruncați într-o temniță întunecoasă și sufocantă. La început, condițiile erau cumplite, dar prin intervenția diaconilor, situația lor s-a îmbunătățit.

Perpetua primea vizite din partea familiei, iar tatăl ei o implora cu lacrimi să renunțe la credință, pentru copilul și părinții ei. Însă ea răspundea cu fermitate:

„Nu pot să mă numesc altfel decât ceea ce sunt: creștină.”

În aceste momente de încercare, ea duce o lupta în sine între dragostea de mamă și iubirea desăvârșită față de Domnul Iisus Hristos, alegând mereu voia lui Dumnezeu.

Vedenii și întărire duhovnicească

În timpul detenției, Sfânta Perpetua a primit mai multe vedenii, care i-au întărit credința.

În prima vedenie, ea a văzut o scară care urca la cer, presărată cu instrumente de tortură, iar la bază se afla un balaur. Călcându-l sub picioare, a urcat fără teamă și a intrat în Rai.

În altă vedenie, l-a văzut pe fratele ei decedat, vindecat și fericit, ceea ce i-a adus mare mângâiere.

Într-o altă arătare, s-a luptat cu un diavol în chip de egiptean și l-a biruit, simbol al luptei duhovnicești și al biruinței prin harul lui Dumnezeu.

Aceste vedenii arătau limpede că mucenicia lor era primită și binecuvântată de Dumnezeu.

Judecata și condamnarea

După câteva zile, martirii au fost duși în fața dregătorului și interogați public. Li s-a cerut să aducă jertfă zeilor și să se lepede de Hristos. Toți au refuzat.

Nici lacrimile tatălui, nici amenințările autorităților, nici promisiunile nu au reușit să o clatine pe Perpetua.

În cele din urmă, au fost condamnați să fie dați fiarelor în amfiteatru, cu prilejul sărbătorii imperiale.

Mucenicia în arenă

În ziua stabilită, sfinții au fost aduși în circ. Asupra Sfintelor Mucenițe Perpetua și Felicitas a fost slobozită o vacă sălbatică, care le-a rănit grav. Cu toate acestea, ele și-au păstrat demnitatea și pacea sufletească.

După chinurile îndurate, deoarece fiarele nu i-au omorât pe toți, martirii au fost executați prin tăierea capului.

Perpetua, cu o liniște desăvârșită, a ghidat mâna călăului, arătând astfel deplina ei dăruire lui Hristos.

Astfel, în anii 202-203, Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas au primit cununa muceniciei.

Moștenirea lor duhovnicească

Pe locul mormintelor lor a fost ridicată mai târziu Basilica Majorum, semn al cinstirii de care s-au bucurat încă din primele veacuri.

Pilda lor a avut un impact puternic asupra contemporanilor. Mulți păgâni, văzând curajul și pacea lor, s-au convertit la creștinism.

Biserica le prăznuiește în fiecare an la data de 1 februarie, ca modele de credință, statornicie și jertfelnicie.

Învățătura pentru creștinii de astăzi

Viața Sfintelor Mucenițe Perpetua și Felicitas ne arată că adevărata libertate se află în Hristos și că nicio putere lumească nu poate birui sufletul unit cu Dumnezeu.

Ele ne învață:

să rămânem statornici în credință;
să nu ne temem de suferință;
să punem voia lui Dumnezeu mai presus de orice;
să transformăm încercările în prilej de sfințire.

Deși erau mame, tinere, fragile trupește, au devenit stâlpi ai Bisericii prin puterea Duhului Sfânt.