În rândul sfinților Bisericii, puține icoane au atâta limpezime și unitate precum cea a Sfintelor Mucenițe Minodora, Mitrodora și Nimfodora. Surori după trup și după duh, ele s-au așezat ca o „treime feciorească” înaintea Sfintei Treimi, făcând din însăși ființa lor darul cel mai înalt: sufletul, mintea și trupul, jertfite în dragoste pentru Domnul Iisus Hristos.
Dacă magii au adus odinioară aur, tămâie și smirnă, aceste fecioare au adus aurul neprețuit al sângelui lor, tămâia cugetelor curate și smirna neputrezirii prin feciorie și răbdare. Cuvântul psalmistului se adeverește în ele: „Zis-am Domnului: «Domnul meu ești Tu, că bunătățile mele nu-Ți trebuie». ”(Ps. 15, 2), căci nu bogății vremelnice a cerut Domnul, ci inimi întregi.
Originea și alegerea vieții celei curate
Născute în Bitinia, pe la începutul veacului al IV-lea, pe vremea împăratului Maximian Galeriu (cca. 305–311), sfintele au ales din tinerețe „partea cea bună”: slujirea lui Hristos în curăție și neîmprăștiere. Ascultând glasul Apostolului „De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. ” (II Cor. 6, 17), au părăsit cetatea și tumultul lumii, știind că fecioria se păzește anevoie în mijlocul valurilor patimilor. Ca niște porumbițe albe, s-au înălțat deasupra grijilor deșarte și au căutat singurătatea, pentru a-și uni inima cu Mirele ceresc.
Locul nevoinței: lângă apele calde ale Pithiei
Petrecerea lor era pe un deal înalt și pustiu, la aproximativ două stadii de apele calde ale Pithiei. Acolo, ascunse privirilor omenești, dar văzute de Dumnezeu, au înfiripat o viață de post necontenit, rugăciune adâncă și lacrimi curățitoare. Apele calde ale locului păreau icoana căldurii inimii lor către Dumnezeu; lacrimile lor, izvorâte din dragoste, spălau nu doar tina trupului, ci și prihănirile sufletului. Cu mintea înălțată ca pe Sinai, priveau „lumina cea neînserată”, dorind „să se sature de vederea feței Domnului”.
Darul tămăduirii și vestirea virtuții
Deși fugare de lume, n-au putut rămâne necunoscute: „nu poate cetatea să se ascundă, stând deasupra muntelui”. Dumnezeu le-a împodobit cu darul facerii de minuni, iar mulți veneau la ele pentru vindecare trupească și sufletească. Astfel a ajuns vestea până la Fronton, dregătorul locului, care, aprins de pizmă și trufie, a poruncit să fie aduse la judecată.
Înaintea judecătorului: mărturisirea fără teamă
Stând înaintea păgânului Fronton, cele trei fecioare străluceau de o frumusețe neobișnuită: trupul istovit de osteneli, dar fața înflorită de bucurie duhovnicească. Întrebate de nume și credință, au mărturisit fără șovăire: Minodora, Mitrodora și Nimfodora, creștine, mirese ale lui Hristos. Dregătorul le-a ademenit cu bogății, slavă și nunți împărătești; ele au răspuns că nimic din lume nu se poate asemăna cu „aurul” iubitului Mire. „Ce folos omului de-ar dobândi lumea întreagă, iar sufletul și l-ar pierde?”, a întărit Mitrodora. Iar Nimfodora, aprinsă de râvnă, a batjocorit amenințările: să se adune toate uneltele de muncire caci iubirea de Hristos le va face dulci.
Pătimirea Sfintei Minodora
Neputându-le clinti, Fronton a dezlănțuit mânia asupra surorii celei mari. Dezbrăcată și bătută fără cruțare de patru slujitori, Minodora a răbdat cu bărbăție ceasuri întregi, cu oasele sfărâmate și trupul zdrobit. La porunca „jertfește idolilor!”, a răspuns: „Nu vezi că toată pe mine m-am adus jertfă Dumnezeului meu?” În cele din urmă, și-a încredințat sufletul Mirelui, împodobită cu rănile ca și cu niște mărgăritare.
Pătimirea Sfintei Mitrodora
După patru zile, Fronton a adus înaintea celorlalte două fecioare trupul neînsuflețit al Minodorei, nădăjduind să le înfricoșeze. Dar Mitrodora și Nimfodora au priceput duhovnicește: sora lor intrase deja în cămara Mirelui și le chema pe aceeași cale. Atunci dregătorul a poruncit să fie spânzurată Mitrodora și arsă cu făclii două ceasuri. Trupul ei a fost apoi bătut cu vergi de fier până la zdrobirea mădularelor. Cu ochii la Hristos, a rostit o ultimă rugăciune și s-a mutat și ea întru odihnă.
Pătimirea Sfintei Nimfodora
Rămasă singură, Nimfodora a fost din nou ademenită: promisiuni de avere și cinste, „milă părintească” mincinoasă din partea dregătorului. Sfânta a defăimat pe idoli, zicând cu psalmistul că sunt „lucru de mâini omenești”, și a fost spânzurată și strujită cu unghii de fier. În loc de țipete, a înălțat rugăciune tăcută. Cum rănile nu i-au frânt voința, Fronton a poruncit s-o bată cu bețe de fier până la moarte. Așa și-a săvârșit alergarea cea mai tânără dintre surori.
Dreapta Judecată a lui Dumnezeu
Nici moartea lor nu a potolit ura dregătorului: a poruncit să fie arse trupurile sfintelor. Dar pronia dumnezeiască a arătat semn: un fulger a căzut din cer, care l-a mistuit pe Fronton și pe slujitorii lui, iar o ploaie puternică a stins focul pregătit pentru trupurile fecioarelor. Creștinii le-au luat neatinse de foc și le-au îngropat cu cinste aproape de apele calde. Un singur mormânt le-a primit pe cele născute dintr-un pântece, ca să rămână nedespărțite și după moarte, cum au fost nedespărțite în viață și în mărturisire.
Cinstirea și roadele sfințeniei
Pe vremea Sfântului Împărat Constantin, deasupra mormântului lor s-a ridicat biserică, din care „râuri de tămăduiri” au izvorât pentru cei ce se apropiau cu credință. Așa a păzit Domnul memoria lor între creștini, iar Biserica le pomenește la data de 10 septembrie, mulțumind pentru pilda lor luminătoare. Minodora, Mitrodora și Nimfodora rămân chipuri ale fecioriei lucrătoare, ale rugăciunii împletite cu nevoința, ale dragostei până la capăt, arătând că viața curată nu este fugă lașă din lume, ci urmarea Mirelui „oriunde merge El”.
Idolii ascunși ai lumii moderne
Poate că astăzi nu mai stăm înaintea statuilor zeilor, dar ispitele „Sichemului” lumii, pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, rămân aceleași. Sfintele ne învață să nu facem compromis cu idolii moderni ai plăcerii, ai imaginii, ai puterii sau ai banului. Curăția nu e doar chestiune trupească; este integritatea inimii care nu se împarte între Dumnezeu și „altare străine”. Rugăciunea zilnică, postul cu măsură, spovedania deasă, împărtășirea cu pregătire, milostenia discretă, toate sunt „apele calde” lângă care inima se înfierbântă spre Domnul.
Curajul mărturisirii și darul adus Sfintei Treimi
Sfintele Mucenițe Minodora, Mitrodora și Nimfodora au strălucit ca trei făclii într-un timp întunecat, arătând că dragostea pentru Hristos învinge frica de suferință și moarte. Viața lor retrasă, plină de rugăciune și lacrimi, nu s-a încheiat în ascuns, ci a rodit în mărturisire publică, în minuni și în tămăduiri pentru mulți. De la apele calde ale Pithiei până la cămara Mirelui ceresc, drumul lor a fost unul singur: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; ” (II Cor. 2, 15).
Condacul Sfintelor Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora
Glasul 4
Cel Ce Te-ai Înălţat…
Chinuite fiind cu cruzime pentru Sfânta Treime, aţi biruit pe vrăjmaşul cel mult meşteşugăreţ, fiind alcătuite cu Duhul ca nişte surori. Pentru aceea, v-aţi sălăşluit împreună cu cele cinci fecioare în Cămara cea Cerească, biruitoarelor; şi împreună cu îngerii staţi înaintea Împăratului tuturor, bucurându-vă neîncetat.
Troparul Sfintelor Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora
Glasul 4
Valurile cele întreite ale chinurilor şi moarte amară, pentru viaţa cea veşnică aţi schimbat, sfintelor muceniţe trei fecioare, mărturisind înaintea divanurilor celor fărădelege pe Treimea Cea Nezidită. Pentru aceea, cu sabia fiind tăiate, urmaţi acum Mielului Celui înjunghiat şi vă rugaţi pentru cei ce cinstesc sfinţită pomenirea voastră.