Într-o lume care se luptă între umbrele întunecate ale prigoanei și strălucirea credinței, istoria Bisericii Ortodoxe este plină de femei curajoase care și-au dăruit viața lui Iisus Hristos fără ezitare. Printre ele se numără și Sfintele Mucenițe Chiriachia, Valeria și Marcia, martore ale lui Iisus Hristos în secolul al III-lea, în cetatea Cezareea Palestinei.Trei nume, trei inimi de foc, trei destine unite în aceeași jertfă: mărturisirea Adevărului într-o epocă în care a fi creștin însemna a trăi mereu la un pas de moarte.
O colibă, o făgăduință, o cruce
Sfintele Mucenițe Chiriachia, Valeria și Marcia nu au fost celebre în viața lor pământească. N-au ridicat biserici, n-au condus popoare și nici n-au scris tratate teologice. Dar au făcut ceva ce puțini au curajul să facă: au spus „nu” unei lumi care cerea să renunți la Dumnezeu pentru a fi acceptat. Aceste tinere, provenind din familii onorabile ale cetății, au ales alt drum, un drum al rugăciunii, al tăcerii și al renunțării.
Locuiau într-o colibă sărăcăcioasă, în afara cetății. Viețuiau în post, rugăciune și liniște, îndreptându-și toate gândurile către cer și toate speranțele spre izbăvirea lumii de minciuna idolilor. Numele lor poate nu răsunau în piețele orașului, dar în Împărăția Cerurilor ele deveniseră deja stele.
Această viață aproape monahală, înainte de organizarea oficială a monahismului, arată că și fără veșmântul negru, ele au purtat în inimă făgăduința călugăriei. Lepădate de lume, s-au dăruit întru totul lui Hristos. Așa cum spune Sfânta Scriptura: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. ” (Matei 16, 24).
Înfruntarea cu autoritatea
Adevărul nu stă mult ascuns. Și nici credința sinceră. Iar autoritățile vremii n-au întârziat să afle despre cele trei fecioare creștine care trăiau izolat, dar al căror stil de viață tulbura liniștea unui imperiu bazat pe cultul împăratului și al zeilor păgâni.
Guvernatorul Palestinei, alertat de rapoartele soldaților, le-a chemat la judecată. Le-a poruncit să se lepede de Iisus Hristos și să aducă jertfe idolilor. Le-a oferit promisiuni: confort, protecție, căsătorie cu nobili romani. Dar Chiriachia, Valeria și Marcia au răspuns cu o demnitate ce a depășit firea vârstei lor:
„Inima noastră am dat-o deja Altcuiva. Și nimeni nu o va lua înapoi.”
Refuzul lor a fost înfățișarea curajului pur. Deși tinere și aparent fragile, au înfruntat cu o forță neclintită logica brutală a Imperiului Roman. Și pentru că au ales să nu se supună, au fost aruncate în temniță. Acolo au petrecut ani întregi, ani de suferință, dar și de sfințenie. Nu s-au plâns, nu s-au îndoit. Au continuat să se roage, să postească, să îndemne în taină și alte tinere să-și dedice viața lui Iisus Hristos.
Sfânta Valeria – inima care a refuzat o coroană
Despre Sfânta Valeria, istoria păstrează detalii care îi dezvăluie frumusețea interioară și verticalitatea. Născută într-o familie de bun neam, cunoscătoare de limbi și educată, ea a fost aleasă de episcopul cetății să îl asiste ca tălmaci în discuțiile cu autoritățile romane. Așa a cunoscut-o guvernatorul și imediat i-a cerut mâna, fermecat de înțelepciunea și eleganța ei.
Dar răspunsul Valeriei a fost răspicat:
„Nu pot să dau ceea ce nu-mi mai aparține. Inima mea este a lui Hristos.”
Guvernatorul, rănit în orgoliu, a poruncit să fie închisă. După ani de suferință, eliberată în cele din urmă, Valeria nu s-a întors în lume, ci în pustie, într-o colibă, împreună cu alte tinere, unde viața lor a devenit rugăciune vie pentru toată Biserica prigonită.
Jertfa din anul 304
Anul 304 d.Hr. a fost anul în care persecuțiile împotriva creștinilor au atins apogeul sub împăratul Dioclețian. În acel context, coliba în care viețuiau Chiriachia, Valeria și Marcia a fost descoperită. Arestarea a fost brutală, iar interogatoriul final a fost scurt și fără compromisuri.
Au fost din nou somate să renunțe la credință. Li s-a promis libertatea în schimbul unei singure închinări la zeii Romei. Răspunsul lor, însă, a fost același: o neclintire demnă de mucenici.
Au fost bătute cu cruzime, până ce sufletele lor au părăsit trupurile și au fost primite în ceata sfinților. N-au avut parte de funeralii fastuoase. Trupurile lor au fost aruncate, dar au fost recuperate de creștinii din cetate, care le-au îngropat în taină, cinstindu-le cu rugăciuni și lacrimi.
Chiriachia, Valeria și Marcia sunt repere pentru o lume care astăzi a schimbat chipul prigoanei, dar nu i-a anulat esența
Într-o vreme în care credința este batjocorită subtil, iar valorile sunt diluate, ele rămân mărturii vii că fidelitatea față de Domnul nostru Iisus Hristos nu este negociabilă.
Ele ne învață că nu trebuie să fim mulți, nici puternici după standardele lumii, ci plini de har. Că tăcerea unei colibe poate vorbi mai tare decât zgomotul cetății. Că frumusețea adevărată stă în jertfă, nu în aparență. Și că inima, odată dată lui Dumnezeu, devine indestructibilă.
Moștenirea martirilor
Tertulian scria: „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”. Adevăr pe care istoria l-a confirmat. Prigoanele n-au stins Sfânta Biserică. Dimpotrivă, au făcut-o mai puternică. Din jertfa mucenicilor s-au născut monahii, misiuni, familii creștine. Cezareea Palestinei nu e doar un punct geografic, ci un simbol: locul unde viața devine mărturie, iar moartea, trecere întru slavă.
Cultul acestor mucenițe s-a păstrat în Biserica Ortodoxă, mai ales în Răsărit. Ziua de 6 iunie le este închinată. Rugăciunile lor însoțesc azi toate fetele și femeile care își păstrează curăția, credința și tăria interioară, chiar și în fața suferinței.
Sfintele Mucenițe Chiriachia, Valeria și Marcia ne oferă o lecție de verticalitate spirituală
Nu au fost eroine în sensul lumii, dar sunt regine în Împărăția cerurilor. Nu au căutat glorie, dar au primit cununa neveștejită. Și-au trăit viața în ascuns, dar lumina lor a răzbătut până la noi.
Într-o lume care cere compromisuri, ele ne îndeamnă să rămânem drepți. Într-o epocă a confuziei, ele sunt busola adevărului. Iar într-o societate grăbită să uite ce înseamnă sfințenia, ele ne aduc aminte că a trăi pentru Iisus Hristos înseamnă, uneori, a muri pentru El.