Dintru începuturile descoperirii dumnezeiești, trupul omenesc a avut un loc aparte în planul mântuirii. Nu a fost niciodată considerat o simplă învelitoare trecătoare a sufletului, ci parte integrantă din ființa omului, menită a participa la îndumnezeire. Această realitate este în mod deosebit evidențiată prin cinstirea sfintelor moaște, care, în tradiția ortodoxă, reprezintă mărturii vii ale prezenței Duhului Sfânt în ființa umană.
Imaginea care însoțește acest articol înfățișează Sfintele Moaște păstrate la Mănăstirea Iviron din Sfântul Munte Athos: mâna stângă a Sfântului Vasile cel Mare, piciorul stâng al Sfintei Cuvioase Macrina, rozariul Sfântului Grigorie de Nyssa, o relicvă nestricăcioasă a unei sfinte necunoscute și o cruce de binecuvântare ce conține Lemn din Sfânta Cruce.
Venerarea rămășițelor trupești în Vechiul Testament
Chiar înainte de venirea Mântuitorului, în Vechiul Testament întâlnim dovezi ale cinstirii trupurilor drepților. Profetul Elisei este un exemplu grăitor: ,,Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.”(IV Regi 13, 21). Această minune arată că puterea lui Dumnezeu poate rămâne lucrătoare în trupurile sfinților, chiar și după moartea lor.
Moise, călăuzit de porunca Domnului și de tradiția patriarhală, a luat osemintele lui Iosif din Egipt și le-a dus în Țara Făgăduinței cu mare cinste, iar Dreptul Simeon, purtătorul de Dumnezeu, a fost cinstit prin mutarea moaștelor sale la Constantinopol, ceea ce demonstrează continuitatea venerației rămășițelor pământești ale celor bineplăcuți lui Dumnezeu.
Întruparea Mântuitorului, temelia cinstirii trupului
Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, învățătura despre trupul omenesc a primit o lumină nouă. Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc real, cu toate slăbiciunile firii, afară de păcat. Prin acest trup El a predicat, a suferit, a fost răstignit, a murit și, mai ales, a înviat. Învierea cu trupul este garanția supremă că și trupurile noastre vor învia la sfârșitul veacurilor, fiind transfigurate și spiritualizate.
Astfel, Domnul Iisus Hristos a sfințit trupul omenesc prin propria Sa întrupare și înviere. Sfântul Apostol Pavel afirmă limpede: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? ” (I Corinteni 6, 19). Așadar, trupul nu este ceva de disprețuit, ci este o parte sacră a ființei umane, chemată să se împărtășească din harul și slava lui Dumnezeu.
Sfințenia trupului, rod al unei vieți în Hristos
Pentru ca trupul să devină „templu al Duhului Sfânt”, el trebuie curățit printr-o viață sfântă, trăită în deplină ascultare de poruncile Domnului Iisus Hristos. Mântuirea nu este destinată doar sufletului, ci întregii ființe: suflet și trup împreună. Tocmai de aceea, în ziua învierii, trupurile celor drepți vor învia spre slavă, iar cele ale păcătoșilor spre osândă.
Sfinții sunt cei care, printr-o viață de nevoință, post, rugăciune, milostenie și iubire, au curățit nu doar sufletul, ci și trupul lor de întinăciunile păcatului. Prin harul Duhului Sfânt și printr-o luptă constantă, acești oameni au reușit să refacă frumusețea originară a omului creat de Dumnezeu.
Moaștele, dovada văzută a lucrării harului
O mărturie de netăgăduit a acestei îndumnezeiri este păstrarea nealterată a trupurilor sfinților, pe care Biserica le numește „sfinte moaște”. Acestea nu sunt vestigii ale trecutului, ci dovezi vii ale prezenței Duhului Sfânt în cei care L-au iubit pe Dumnezeu cu toată ființa lor.
Moaștele nu putrezesc pentru că ele poartă în ele energiile necreate ale lui Dumnezeu, harul Său lucrător. În prezența acestor moaște, mulți oameni simt o pace și o bucurie negrăită, sunt mângâiați, se vindecă de boli, primesc răspuns la rugăciuni. Acolo unde sunt sfinte moaște, întreaga atmosferă se schimbă, devenind un loc de sfințenie și har.
Tradiția moaștelor în istoria Bisericii
În Biserica primară, trupurile martirilor erau păstrate cu mare evlavie. Bisericile se zideau pe mormintele acestora, iar Sfânta Liturghie se săvârșea pe aceste morminte. Astăzi, această tradiție se păstrează prin Sfântul Antimis. Antimisul este o bucată de pânză sfințită, care conține moaște și fără de care nu se poate sluji Sfânta Liturghie. De asemenea, în piciorul Sfintei Mese din Altar sunt zidite moaște, arătând că jertfa euharistică se face pe temelia sfințeniei.
Sfintele moaște ale Sfântului Arhidiacon Ștefan, primul martir al Bisericii, au fost găsite neputrezite și au fost așezate într-o biserică ridicată pe locul descoperirii lor. Acest fapt, petrecut în secolul al V-lea, a confirmat cinstirea deosebită pe care creștinii o acordau moaștelor.
Cultul cinstirii sfinților și al moaștelor
Biserica Ortodoxă face o distincție clară între închinarea adusă lui Dumnezeu – adorare – și cinstirea sau venerarea acordată sfinților și moaștelor lor. Această venerare nu se îndreaptă spre materia în sine, ci spre harul dumnezeiesc care locuiește în ea.
Noi ne rugăm sfinților ca mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, iar cinstirea moaștelor este o formă de a recunoaște lucrarea divină în viața și trupul lor. Nu trupul este izvorul minunilor, ci harul lui Dumnezeu, prezent în el. Așa cum icoanele nu sunt „adorate”, ci cinstite pentru prototipul lor, la fel și moaștele sunt venerate ca semne ale îndumnezeirii omului.
Minunile legate de sfintele moaște
De-a lungul istoriei, nenumărate minuni au fost săvârșite prin moaștele sfinților. Orașe întregi au fost apărate de invazii, ciume sau foamete, datorită prezenței sfintelor moaște. Sfinții Luca al Crimeei, Dimitrie Basarabov, Parascheva de la Iași, Spiridon al Trimitundei și Nicolae sunt doar câțiva dintre cei cunoscuți pentru minunile făcute prin moaștele lor.
Mulți bolnavi s-au vindecat, uneori instantaneu, după ce s-au rugat cu credință la moaștele unui sfânt. Alții au primit mângâiere sufletească, întărire în ispite, pace în familie sau ajutor în necazuri.
Moaștele, mărturie a sfințeniei Bisericii
Prezența sfintelor moaște în fiecare biserică ortodoxă mărturisește că Biserica se întemeiază nu doar pe cuvinte, ci și pe viața sfinților. Ei sunt cei care au trăit Evanghelia în chip desăvârșit și au devenit „atleți ai sfințeniei” care au biruit păcatul.
Trupurile lor sfințite sunt semne vizibile că omul poate ajunge la îndumnezeire, că scopul vieții creștine este unirea cu Dumnezeu nu doar cu sufletul, ci și cu trupul.
Sfintele moaște, comoara vie a Ortodoxiei
Sfintele moaște sunt o comoară de mare preț a Ortodoxiei, o prezență vie a Duhului Sfânt în istoria Bisericii și în viața credincioșilor. Ele ne amintesc că trupul nostru este chemat la sfințenie, că harul lui Dumnezeu nu părăsește pe cei care L-au iubit și că viața trăită în Hristos este începutul învierii și al veșniciei.
Prin cinstirea moaștelor, nu adorăm materia, ci Îl slăvim pe Dumnezeu Care a sfințit materia, Care locuiește în sfinți și Care ni Se arată nouă prin semnele iubirii Sale nemărginite. Moaștele ne învață că sfințenia este posibilă, că trupul poate deveni vas al Duhului Sfânt și că în Hristos, tot omul este chemat la înviere, slavă și nemurire.